Lib se holbă la ea.
— N-am făcut tot ce-am putut? se jelui femeia, lacrimile alunecându-i în jos pe ridurile feței. Nu e sânge din sângele meu, ultima mea speranță? N-am adus-o eu pe lume, n-am crescut-o cu tandrețe și n-am hrănit-o eu atâta timp cât m-a lăsat?
Pentru o clipă, Lib văzu cu ochii minții cum trebuie să fi fost. Acea zi de primăvară în care fetița cuminte a familiei O’Donnell împlinise unsprezece ani – și apoi, fără explicație, refuzase să mai mănânce. Poate că pentru părinții ei fusese o grozăvie la fel de copleșitoare ca boala care-l răpusese pe fiul lor în toamna de dinainte. Unica modalitate prin care Rosaleen O’Donnell ar fi putut să-și explice aceste nenorociri era să se convingă că
acestea făceau parte din planul Domnului.
— Doamnă O’Donnell, da-ți-mi voie să vă asigur, începu ea…
Dar femeia plecase în grabă, ascunzându-se în mica dependință din spatele draperiei din pânză de sac.
Lib se întoarse tremurând în dormitor. Faptul că simțea o asemenea compasiune pentru o femeie pe care n-o putea suferi o descumpănea.
Anna nu arătă prin nimic c-ar fi auzit cearta. Zăcea proptită între perne, absorbită de cartonașele ei sfinte.
Lib încercă să se adune. Se uită peste umărul Annei la fotografia fetei care plutea pe o plută în formă de cruce.
— Marea nu e ca un râu, să știi.
— E mai mare, spuse Anna.
Atinse cartonașul cu vârful degetului ca și cum ar fi vrut să simtă apa.
— E infinit mai mare, îi spuse Lib fetei. Și, în timp ce un râu curge doar într-o singură direcție, marea pare să respire – inspiră și expiră, inspiră și expiră.
Anna inspiră, străduindu-se să-și umple plămânii.
Lib își verifică ceasul: aproape că era timpul. La prânz, era tot ce scrisese pe bilețelul pe care-l strecurase pe sub ușa lui Bryne înainte de ivirea zorilor. Nu-i plăcea cum arătau norii de un gri culoarea ardeziei, dar n-avea ce să facă. În plus, vremea în Irlanda se schimba la fiecare sfert de oră.
La douăsprezece fix, răsună în bucătărie clamoarea ce însoțea Îngerul Domnului. O aștepta pentru a o folosi ca modalitate de distragere a atenției.
— Ce-ar fi să facem o mică plimbare, Anna?
Rosaleen O’Donnell și servitoarea stăteau în genunchi.
— „Îngerul Domnului a vestit Mariei…”
Lib se grăbi să ia scaunul pentru invalizi din fața ușii de la intrare.
VP - 179
— „Acum și în ceasul morții noastre. Amin”.
Îl împinse prin bucătărie. Roata din spate scârțâia. Anna reușise să
coboare din pat și să îngenuncheze lângă el.
— „Fie mie după cuvântul tău”, recită ea.
Lib acoperi scaunul cu o pătură, apoi o ajută pe fată să se așeze în el și mai puse trei pături, învelindu-i picioarele umflate. O scoase repede afară pe ușă, trecând pe lângă adulții care se rugau.
Vara începea deja să treacă; o parte din acele flori galbene ca niște steluțe, crescute pe lujerii lor lungi începuseră să capete o nuanță de bronz.
O masă de nori se despărți, de parcă cineva ar fi desfăcut un tighel și lumina se revărsă.
— A ieșit soarele, bombăni Anna, cu capul sprijinit de căptușeală.
Odată ajunși pe drum, Lib mări pasul, făcând ca scaunul să salte peste pietre și peste șanțurile lăsate de roți. Coti pe potecă și acolo-l găsi pe William Bryne, la doar câțiva pași distanță. Nu zâmbea.
— E inconștientă?
Lib observă abia acum că Anna alunecase în scaun și că zăcea cu capul într-o parte. Lovi ușor obrazul fetei și pleoapa aflată pe acea parte zvâcni, spre ușurarea ei.
— Doar a ațipit, îi spuse.
Astăzi, Bryne nu avea nicio bârfă să-i spună.
— Ei bine, au adus argumentele tale vreo schimbare?
— Îi intră pe o ureche și îi ies pe cealaltă, recunoscu ea, întorcând scaunul în direcția opusă satului și continuând să-l împingă pentru ca fata să nu se trezească.
— Postul ăsta e piatra de încercare a Annei. E sarcina ei zilnică, vocația ei.
El dădu din cap cu o expresie întunecată pe chip.
— Dacă starea ei continuă să se deprecieze în ritmul ăsta…
Ce urma?
