Se lăsă o tăcere teribilă.
Lib nu avea de gând să se uite în sus. Nu-și putea permite ca femeia să-i întâlnească privirea și să-i citească sentimentele.
— Ești bine, scumpete? o întrebă Rosaleen pe fiica ei.
— Da, mămico.
De ce nu-i spunea Anna că englezoaica îi aruncase cartea pe jos și că o silea să-și întrerupă postul? Fără îndoială că în acest caz, soții O’Donnell ar fi depus o plângere împotriva lui Lib, iar ea ar fi fost trimisă la plimbare.
Anna nu mai spuse nimic și Rosaleen se retrase.
Odată ce fata și infirmiera rămaseră din nou singuri, Lib se ridică și puse cartea înapoi în poala copilei, cu cartonașele stivuite deasupra.
— Îmi pare rău că nu mai sunt la locul lor.
— Știu unde vine fiecare.
Degetele ei groase, în continuare abile, puseră fiecare cartonaș la locul lui.
Lib își reaminti că era destul de pregătită să piardă această slujbă.
William Bryne nu fusese la rândul lui concediat la șaisprezece ani pentru adevărurile inconfortabile pe care le spusese despre compatrioții lui?
Probabil că asta îl făcuse bărbat. Nu atât pierderea în sine, ci faptul că îi supraviețuise, dându-și seama că e posibil să eșuezi și să o iei de la capăt.
Anna inspiră adânc, iar Lib auzi un hârâit foarte slab. Lichid în plămâni, își notă ea. Ceea ce însemna că nu mai e mult timp. „Te-am văzut acolo unde n-ai fost niciodată, și unde niciodată nu vei ajunge”.
— Te rog frumos să mă asculți.
Aproape că adăugă „copilă scumpă”, dar această formulare aparținea limbajului blând al mamelor; Lib trebuia să vorbească limpede.
— Trebuie să înțelegi că starea ta se înrăutățește.
Anna scutură din cap.
— Aici te doare?
Lib se aplecă și apăsă în locul în care burta era cea mai umflată.
Chipul fetei fu traversat de durere.
— Îmi pare rău, spuse Lib, doar pe jumătate sinceră.
Dădu jos boneta Annei.
VP - 176
— Uite cât de mult păr pierzi zilnic.
— „Și chiar perii din cap, toți vă sunt numărați”, șopti fata.
Pentru Lib, știința era forța care poseda cea mai multă magie. De-ar exista ceva care să rupă vraja ce-o ținea prizonieră pe fata asta.
— Corpul e un fel de motor, începu ea, încercând să adopte cel mai didactic ton, folosit de domnișoara N. Digestia înseamnă arderea combustibilului. Dacă i se refuză combustibilul, corpul își va distruge propriile țesuturi.
Se așeză și își lăsă palma peste burta Annei, de data asta ușor.
— Acesta este cuptorul. Mâncarea pe care ai mâncat-o în anul în care aveai zece ani, măsura în care ai crescut în acel an, drept consecință… totul a fost consumat în aceste patru luni. Gândește-te la ce ai mâncat la nouă ani, la opt. Totul s-a făcut cenușă până acum.
Timpul curgea înapoi în mod dezgustător.
— Când aveai șapte ani, șase, cinci. Toată hrana pe care tatăl tău s-a trudit să o pună pe masă, fiecare îmbucătură pe care mama ta a gătit-o, totul e consumat acum de focul disperat din interiorul tău.
Anna la patru, la trei, înainte să fi rostit prima ei propoziție. La doi, când abia învățase să meargă; la un an. Înapoi până la prima ei zi de viață, până la prima dată când a supt laptele mamei ei.
— Dar motorul nu poate să mai funcționeze multă vreme fără un combustibil adevărat, înțelegi?
Calmul Annei era un strat de cristal imposibil de spart.
— Nu doar că te împuținezi pe zi ce trece, îi spuse Lib, dar toate funcțiile tale încep să înceteze, să paralizeze.
— Nu sunt o mașinărie.
— Ești ca o mașinărie, asta vreau să spun. Nu aduc nicio insultă
Creatorului tău, îi spuse Lib. Gândește-te la el ca la cel mai ingenios inginer.
Anna scutură din cap.