— Mai moale de-atât, spuse Lib.
Trase cele trei pături de pe pat și le scutură atât de tare, încât acestea plesniră înfundat. Am stivuit toate păturile din casă pe patul lui, spusese Rosaleen O’Donnell. Acesta trebuie să fi fost patul lui Pat, îi trecu lui Lib prin minte; în casă nu mai era altul, decât cel din dependința în care dormeau părinții. Smulse cearșaful soios aflat dedesubt, dezvelind învelitoarea saltelei. Ochii ei urmăriră petele ce nu mai puteau fi șterse. Așadar, Pat murise chiar acolo, răcindu-se în brațele calde ale surorii lui.
În scaun, Anna părea ghemuită, ocupând un spațiu infim, ca acele mănuși de Limerick în coaja lor de nucă. Lib auzi voci care se certau în bucătărie.
Un sfert de oră mai târziu, Rosaleen O’Donnell dădu buzna înăuntru cu învelitoarea lui Kitty și o blană de oaie pe care o împrumutase de la familia Corcoran.
— Tăcută în dimineața asta, somnoroaso?
Luă mâinile diforme ale fiică-sii într-ale ei.
Cum putea femeia asta să creadă că somnoroasă e cuvântul potrivit pentru o astfel de letargie? se întrebă Lib. Nu putea să vadă că Anna se topea ca o lumânare de jumătate de penny?
— Ei bine, o mamă înțelege ce nu zice copilul, așa cum spune proverbul.
Uite-l și pe tăticul.
— Bună dimineața, scumpo, spuse Malachy din pragul ușii.
Anna își drese vocea.
— Bună dimineața, tăticule.
Acesta veni s-o mângâie pe păr.
— Cum te simți astăzi?
— Destul de bine, îi spuse ea.
El dădu din cap de parcă ar fi crezut.
Săracii trăiau de azi pe mâine, asta să fi fost? se întrebă Lib. Neavând control asupra propriilor condiții de trai, au învățat să nu atragă probleme, evitând să privească mai departe, în viitor?
Dacă nu cumva acești criminali știau foarte bine ce-i fac fiicei lor.
VP - 173
Când cei doi ieșiră, Lib făcu din nou patul cu cele două saltele și puse blana de oaie sub primul cearșaf.
— Țuști înapoi în pat și mai odihnește-te.
„Țuști” – ce cuvânt ridicol pentru felul în care Anna se târa înapoi în pat.
— E moale, murmură fata, lovind ușor cu palma suprafața pufoasă.
— E pentru a preveni escarele, îi explică Lib.
— Cum ai luat-o de la început, domnișoară Lib?
Fetița rosti cuvintele încet și grav.
Lib își lăsă capul într-o parte.
— Când ai rămas văduvă. Ai început o viață complet nouă, așa ai zis.
Fu cuprinsă de o uimire plină de mâhnire văzând că fata era în stare să se ridice deasupra propriei suferințe și să arate interes față de trecutul lui Lib.
— În Est a izbucnit un război cumplit, iar eu voiam să-i ajut pe cei răniți și bolnavi.
— Și i-ai ajutat?
Bărbații vomitaseră, se murdăriră, se stropiseră, supuraseră, muriseră.
Bărbații lui Lib, cei pe care i-i alocase domnișoara N. Se întâmplase uneori să-i moară în brațe, dar de cele mai multe ori se stinseseră când amestecatul în terci sau împăturirea bandajelor o obligaseră să fie în altă încăpere.
— Cred că pe unii dintre ei i-am ajutat. Întrucâtva.
Cel puțin fusese acolo. Încercase. Cât de mult conta asta?
— Profesoara mea ne-a spus că aceea era împărăția iadului și era de datoria noastră să o tragem ceva mai aproape de rai.
Anna dădu din cap, ca și cum acest lucru ar fi fost de la sine înțeles.
Miercuri, 17 august, 7:49 dimineața, își notă Lib. A zecea zi de supraveghere.
Puls: 109 bătăi pe minut.
Plămânii: 22 de respirații pe minut.
