Kitty stătea la masa cea lungă, ochii îi lăcrimau în timp ce tăia ceapă.
— Dar dacă temperatura corpului nu-i scade brusc sau dacă nu are o paloare constantă, atunci nu văd niciun risc real, iminent, continuă
McBrearty, frecându-și favoriții.
Paloare! Omul ăsta studiase medicina citind romane franțuzești?
— Am văzut oameni pe patul de moarte care erau mai degrabă galbeni sau roșii la față decât albi, îi spuse Lib, ridicându-și vocea în ciuda eforturilor de a se abține.
— Serios? Însă Anna, după cum vedeți, nu are nici atacuri, și nici nu suferă de delir, se ambală el. Desigur, e de la sine înțeles că dacă dă vreun semn de epuizare pronunțată, trebuie să trimiteți după mine.
— Deja e la pat!
— Câteva zile de odihnă ar trebui să-i prindă foarte bine. N-aș fi surprins să aflu că până la sfârșitul săptămânii și-a recăpătat forțele.
Așadar, McBrearty era mult mai idiot decât îl crezuse.
— Doctore, dacă nu puneți capăt acestei supravegheri…
VP - 168
Urma de amenințare din tonul ei făcu ca trăsăturile lui să devină rigide, izbucni:
— În primul rând, un astfel de pas ar necesita consimțământul unanim al comisiei.
— Atunci întrebați-i.
Îi vorbi lui Lib la ureche, făcând-o să tresară:
— Dacă ar fi să propun ca supravegherea să fie întreruptă pe motiv că
pune în pericol sănătatea copilei, întrucât previne nu știu ce metodă secretă
de hrănire, cum ar arăta treaba asta? Ar echivala cu a declara că vechii mei prieteni din familia O’Donnell sunt niște escroci ordinari!
Lib îi răspunse tot șoptind:
— Cum va arăta dacă vechii dumneavoastră prieteni își lasă fata să
moară?
McBrearty ținu aerul în piept.
— Așa v-a învățat domnișoara Nightingale să le vorbiți superiorilor dumneavoastră?
— M-a învățat să lupt pentru viața pacienților mei.
— Domnișoară Wright, fiți bună și dați-mi drumul la mânecă.
Lib nu-și dăduse seama că i-o strângea.
Bătrânul își trase mâneca și se îndreptă spre ieșire.
Kitty rămase cu gura deschisă.
Când Lib se întoarse în grabă în dormitor, o găsi iarăși pe Anna dormind, nasul cârn scoțând un sforăit ușor. În continuare, era straniu de încântătoare, în ciuda tuturor lucrurilor care erau în neregulă cu ea.
De drept, Lib ar fi trebuit să-și facă bagajele și să-l roage pe birjarul cu brișcă s-o ducă în gara de la Athlone. Dacă credea că această supraveghere e impardonabilă, n-ar trebui să mai ia parte la ea.
Dar nu putea să plece.
•
În acea noapte de marți, la Ryan’s, la zece și jumătate, Lib traversă
coridorul în vârful picioarelor și bătu la ușa lui William Bryne.
Niciun răspuns.
Dacă se întorsese deja la Dublin, revoltat de lucrurile pe care Lib lăsa să i se întâmple Annei? Dacă în ușă o să apară un alt oaspete; cum ar putea să se justifice? Dintr-odată, văzu lucrurile cum le-ar fi văzut alții: o femeie disperată stând în fața dormitorului unui bărbat.
Va număra până la trei și apoi…
Ușa se deschise. William Bryne, cu părul vâlvoi, în cămașă, fără haină.
— Dumneavoastră.
VP - 169
