— Doctore, acestea sunt timpuri moderne, iar Anna O’Donnell nu e decât o copilă.
— Așa este, așa este, spuse el. Dar oare în spatele acestor povești nu se ascunde vreun mister psihologic? Această înfrigurare persistentă pe care ați menționat-o, vedeți – am formulat o ipoteză în privința ei. Nu e posibil ca metabolismul ei să se transforme într-unul care consumă mai puțină
energie, mai degrabă într-unul de natură reptiliană?
Reptiliană? Îi venea să urle.
VP - 163
— Nu se întâmplă oare ca-n fiecare an, oamenii de știință să descopere fenomene aparent inexplicabile în colțuri îndepărtate ale planetei? Poate că
tânăra noastră prietenă reprezintă o formă rară care în viitor ar putea să
devină una comună. Vocea lui McBrearty tremura de emoție. Una care ar putea să dea speranță întregii rase umane.
Omul era nebun?
— Ce speranță?
— Că ne vom elibera de nevoi, domnișoară Wright! Dacă ar fi posibil ca viața să dăinuiască fără hrană… de ce s-ar mai lupta oamenii pentru o bucată
de pâine sau pentru una de pământ? Acest lucru ar putea să pună capăt cartismului, socialismului, războiului.
Cât de convenabil pentru toți tiranii lumii, se gândi Lib; populații întregi, subzistând supuse cu nimic.
Expresia doctorului era una plină de beatitudine.
— Poate că pentru Marele Doctor nimic nu e imposibil.
Lui Lib îi luă un moment să înțeleagă la cine se referea. Întotdeauna e vorba de Dumnezeu – adevăratul tiran din aceste părți ale lumii. Făcu un efort să răspundă în aceiași termeni.
— Fără hrana pe care ne-o asigură, am muri, spuse ea.
— Până acum, am murit. Până acum.
Lib înțelese în sfârșit cu claritate natura demnă de milă a visului acestui bătrân.
— Dar în ceea ce o privește pe Anna…
Trebuia să-l facă pe McBrearty să revină asupra subiectului.
— Se stinge repede, ceea ce înseamnă că trebuie să fi primit mâncare înainte să intervenim noi. Noi suntem de vină.
El se încruntă, jucându-se cu brațele ochelarilor.
— Nu înțeleg de unde reiese asta.
— Copila pe care am întâlnit-o lunea trecută era viguroasă, spuse Lib, iar acum abia mai poate să se țină pe picioare. Ce pot deduce de aici decât că
trebuie să sistați supravegherea și să vă îndreptați toate eforturile pentru a o determina să mănânce?
Mâna lui pergamentoasă se ridică în aer.
— Buna mea doamnă, vă depășiți atribuțiile. Nu ați fost chemată pentru a deduce nimic. Cu toate că e normal să fiți protectoare, adăugă el mai blând.
Îndatoririle unei infirmiere, în special când e vorba de un pacient atât de tânăr, probabil că fac să iasă la iveală sentimentele materne. Să înțeleg că
pruncul dumneavoastră nu a supraviețuit?
Lib se uită în altă parte, astfel încât el să nu-i poată citi expresia feței.
Doctorul împunsese o veche rană, dar o făcuse fără niciun fel de VP - 164
avertisment, iar ea ameți de durere. Dar și de indignare; oare infirmiera-șefă
chiar se simțise obligată să-i împărtășească bărbatului povestea ei?
— Însă nu trebuie să lăsați ca pierderea dumneavoastră personală să vă
afecteze judecata.
Aproape jucăuș, McBrearty flutură un deget în direcția ei.
— Dacă i se dă frâu liber, această anxietate maternă poate să conducă la frică irațională și la un dram de preamărire de sine.
Lib înghiți în sec și adoptă un ton cât putu de blând și de feminin.
— Vă rog, doctore. Poate dacă ați întruni membrii comisiei și i-ați avertiza în legătură cu deteriorarea stării Annei…
