„Fiii străini au îmbătrânit și au șchiopătat din cărările lor”. Lib se așeză și o observă pe fată. Clipi cu ochii uscați.
VP - 160
•
Când, puțin după ora cinci dimineața, măicuța băgă capul pe ușă, Lib sări în picioare atât de iute, încât unul dintre mușchii spatelui îi zbârnâi. Aproape că-i închise lui Rosaleen O’Donnell ușa în nas.
— Ascultați, soră.
Abia dădea glas cuvintelor.
— Trebuie să-i spunem doctorului McBrearty că fata se sinucide încetul cu încetul pentru că-și jelește prea mult fratele. E timpul să punem capăt supravegherii.
— Dar noi am acceptat această sarcină, spuse măicuța abia audibil, ca și cum fiecare silabă ar fi urcat dintr-o groapă adâncă săpată în pământ.
— Dar v-ați gândit vreodată c-o să ajungem în această situație? gesticulă
Lib către fata adormită.
— Anna e o fată foarte specială.
— Nu într-atât de specială încât să fenteze moartea.
Sora Michael se crispă.
— Mă aflu sub jurământ de supunere. Ordinele pe care le-am primit au fost foarte clare.
— Iar noi le-am urmat cuvânt cu cuvânt, asemenea torționarilor.
Lib urmări cum se transformă chipul măicuței sub această lovitură.
Suspiciunea o luă în stăpânire.
— Aveți cumva alte ordine, soră? Poate de la domnul Thaddeus sau de la superiorii dumneavoastră de la mănăstire?
— Ce vreți să spuneți?
— Vi s-a spus vreodată să nu vedeți nimic, să nu auziți nimic și să nu spuneți nimic, indiferent ce-ați crede că se întâmplă în realitate în acest bordei?
Aproape că mârâia.
— Vi s-a spus să confirmați un miracol?
— Domnișoară Wright!
Chipul măicuței era livid.
— Îmi cer iertare dacă mă înșel.
Vocea lui Lib era aspră, dar o credea pe femeie.
— Atunci de ce nu veniți să discutăm împreună cu doctorul?
— Pentru că sunt doar o infirmieră, spuse sora Michael.
— Am fost învățată sensul deplin al acestui cuvânt, se înfurie Lib.
Dumneavoastră nu?
Ușa se deschise cu zgomot. Era Rosaleen O’Donnell.
— Pot măcar să-i zic bună dimineața fiicei mele?
— Anna încă doarme, spuse Lib, întorcându-se către pat.
VP - 161
Dar ochii fetei erau larg deschiși. Oare cât auzise?
— Bună dimineața, Anna, spuse Lib cu voce tremurată.
Fata avea o înfățișare cumva imaterială, un desen pe un vechi pergament.
— Bună dimineața, domnișoară Wright. Soră. Mămico.
Zâmbetul ei radia slab în toate direcțiile.
•
