Sora Michael apăru din nou în cadrul ușii.
— Încă n-ați plecat? întrebă Lib, ușurată la gândul că are din nou șansa de a-i vorbi.
— Am rămas pentru Rozariu. Aș putea să…
— Intrați, intrați.
De data aceasta, Lib avea să-i explice măicuței totul suficient de clar, pentru a o câștiga de partea ei.
Sora Michael închise ușa cu grijă.
— Legenda, spuse ea în șoaptă, povestea aceea veche pe care i-o spuneam Annei.
Lib se încruntă.
— Da?
— Este despre confesiune. Fata din poveste nu fusese pedepsită pentru c-a lăsat anafura să cadă, spuse măicuța, ci pentru că toată viața ei, nu spusese nimănui despre greșeala ei.
Asta era despicarea teologică a firului în patru, iar Lib nu avea timp de așa ceva.
— Vorbiți în cimilituri.
— Vedeți dumneavoastră, când s-a confesat în cele din urmă, femeia s-a eliberat de povară, șopti măicuța, cu privirea întoarsă spre pat.
Lib clipi. Era posibil ca aceste insinuări să însemne că măicuța credea că
Anna are de mărturisit un secret teribil – faptul că la urma urmei nu era un miracol?
VP - 159
Încercă să-și aducă aminte discuțiile scurte pe care le purtase cu ea de-a lungul săptămânii trecute. Spusese măicuța vreodată că ea crede că Anna trăiește fără mâncare?
Nu; orbită de prejudecăți, Lib pur și simplu presupusese că ea asta credea. Sora Michael păstrase tăcerea ori emisese banale generalități.
Lib se apropie acum foarte mult de ea și-i șopti:
— Ați știut de la bun început.
Sora Michael își ridică brațele în aer.
— Eu doar…
— Sunteți la fel de familiarizată cu aspectele nutriției ca și mine. Am știut amândouă de la bun început că probabil avem de-a face cu o impostură.
— Nu am știut, șopti sora Michael. Nu știm nimic cu siguranță.
— Anna se stinge văzând cu ochii, soră. Pe zi ce trece e mai slăbită, mai rece, mai amorțită. I-ați mirosit respirația? Acela e stomacul care se autodevorează.
Ochii proeminenți ai măicuței scânteiară.
— Dumneavoastră și cu mine trebuie să scoatem la lumină adevărul, spuse Lib, apucând-o de încheietură. Nu doar pentru c-am fost însărcinate cu această misiune, ci pentru că viața copilei depinde de asta.
Sora Michael se roti pe călcâie și părăsi în grabă încăperea.
Lib nu putea fugi după ea; era pironită locului. Gemu încet.
Dar a doua zi dimineața măicuța trebuia să se întoarcă, iar Lib o va întâmpina pregătită.
În noaptea aceea, Anna avu un somn agitat. Își tot întorcea capul pe pernă
sau se încolăcea când pe o parte, când pe alta. Mai erau șase zile până la încheierea supravegherii. Nu, se corectă Lib, asta doar în cazul în care Anna va mai rezista șase zile. Pentru câtă vreme se putea agăța de viață o copilă
care trăia doar cu câteva înghițituri de apă?
„O fată încântătoare și muribundă”. Era un lucru bun că știa adevărul, își spuse Lib; acum putea să acționeze. Dar, de dragul Annei, trebuia să
procedeze cu cea mai mare băgare de seamă, fără să se arate arogantă și fără
să-și piardă din nou cumpătul. „Nu uita, aici ești o străină”, își spuse ea.
Postul nu decurgea repede; era cel mai lent lucru din lume. Postul însemna o ușă închisă de îndată, cu fermitate. O citadelă, o fortăreață. A posti însemna să rămâi credincios golului, să spui nu iar și iar.
Anna se holba toropită la umbrele pe care lampa le proiecta pe pereți.
— Ai nevoie de ceva?
Fetița scutură din cap.
