La nouă – așteptase cât putu de mult, de dragul bunelor maniere – Lib se duse la casa doctorului McBrearty.
— Doctorul nu e aici, spuse menajera.
— Unde e?
Era prea răscolită de oboseală pentru a formula mai politicos.
— E vorba de micuța O’Donnell, nu se simte bine?
Lib se holbă la chipul plăcut al femeii, ascunsă sub boneta apretată. „Anna n-a mai mâncat o masă adevărată din aprilie”, ar fi vrut să strige, „cum ar putea să se simtă bine?”
— Trebuie să vorbesc cu dânsul în legătură cu o urgență.
— A fost chemat la căpătâiul domnului Otway Blackett.
— Cine este acesta?
— Un baronet, spuse femeia, în mod clar șocată de faptul că Lib nu știa cine e. Magistrat stabil.
— Unde-și are sediul?
Menajera se crispă la gândul că infirmiera ar putea să-l caute pe doctor acolo. Era la mai mulți kilometri distanță. Era mai bine ca domnișoara Wright să se întoarcă mai târziu.
Lib își lăsă trupul să se legene suficient cât să dea de înțeles că e pe punctul de a se prăbuși pe prag.
— Sau cred c-ați putea să așteptați în camera mea de primire de la subsol, spuse femeia.
Lib își dădu seama că femeia avea incertitudini în privința statutului unei Privighetori, neștiind sigur dacă nu cumva ar fi fost mai bine s-o instaleze în bucătărie.
Lib așteptă o oră și jumătate în compania unei cești de ceai rece. De-ar avea susținerea nefericitei ăleia de măicuțe.
— Domnul doctor s-a întors și vă va primi acum.
Era vocea menajerei.
Lib sări atât de repede în picioare, încât ameți și vederea i se întunecă.
Dr. McBrearty se afla în cabinetul lui, mutând la întâmplare niște hârtii de colo-colo.
— Domnișoară Wright, ce bine că ați venit.
VP - 162
Calmul era acum de o importanță crucială; o voce stridentă de femeie îi făcea pe bărbați să-și închidă urechile. Își aduse aminte c-ar fi bine să
înceapă întrebându-l de baronet.
— O durere de cap; nimic serios, slavă Domnului.
— Domnule doctor, am venit pentru că sunt foarte îngrijorată în privința sănătății Annei.
— O, Doamne.
— Ieri a leșinat. Pulsul îi e în creștere, dar cu toate astea, circulația ei a devenit atât de leneșă, încât abia își mai simte picioarele, spuse Lib.
Respirația ei…
McBrearty ridică mâna ca s-o oprească.
— Mm, m-am gândit foarte mult la micuța Anna și m-am dedicat trup și suflet, cu multă sârguință, documentelor istorice, în căutarea iluminării.
— Documentelor istorice? repetă Lib năucită.
— Știați – mă rog, de ce ați ști? – că în epoca tenebrelor, multor sfinți li se întâmpla să-și piardă complet pofta de mâncare timp de ani de zile, ba chiar timp de decenii? I se spunea inedia prodigiosa, uimitorul post.
Așadar, exista un termen special pentru asta, pentru spectacolul acesta monstruos, de parcă ar fi fost un lucru real, ca o piatră sau un pantof. Epoca tenebrelor, într-adevăr; aceasta nu se încheiase. Lib se gândi la fachirul din Lahore. Oare fiecare țară avea astfel de povești scornite despre supraviețuiri nefirești?
Bătrânul continuă cu însuflețire.
— Vedeți dumneavoastră, aceștia aspirau să devină ca Sfânta Fecioară. Se spune că în vremea prunciei, Fecioara sugea de la sân o singură dată pe zi.
Iar sfânta Ecaterina – după ce s-a forțat să înghită o îmbucătură de mâncare, și-a vârât o nuia pe gât și a vomitat-o.
Lib se gândi înfiorată la cămăși aspre din păr de cal și curele cu ținte și la călugări care se biciuiau în public până-și sfâșiau carnea.
— Voiau să renunțe la poftele trupești și să-și înalțe spiritul, explică el.
„Dar de ce trebuie să fie ori una, ori alta?” se întrebă Lib. „Nu suntem și una, și alta?”
