recunoscătoare înapoi în pat, de parcă s-ar fi făcut iarăși noapte.
În tăcerea care se lăsă, Lib se gândi să se ofere să-i citească ceva.
Adesea, copiii preferau să li se spună povești decât să li se citească, nu-i așa? Lib nu-și putu aminti niciuna. Și nici vreun cântec. Anna obișnuia să
cânte ca pentru sine; când încetase să facă acest lucru?
VP - 166
Privirea fetei aluneca de la un perete la altul, ca și cum ar fi căutat o cale de evadare. Nimic asupra căruia să adaste, doar cele patru colțuri ale încăperii și chipul tensionat al infirmierei sale.
Lib o chemă din ușă pe servitoare, întinzându-i vaza.
— Kitty, adu, te rog, așternuturi curate. Și ai putea să umpli asta cu câteva flori?
— Ce flori?
— De orice fel, colorate să fie.
Kitty se întoarse în zece minute cu două așternuturi și o mână de ierburi și flori. Își întoarse capul într-o parte ca s-o privească pe fetița din pat cu luare-aminte.
Lib examină cu atenție trăsăturile chipului lat al slujnicei. Ceea ce se observa era doar tandrețe sau vină? Era posibil ca Kitty să fi știut cum fusese Anna hrănită până de curând, chiar dacă nu o făcuse cu mâna ei? Lib încercă
să se gândească cum să formuleze întrebarea fără să o alarmeze pe servitoare; cum s-o convingă să divulge informațiile pe care le deținea, dacă
acestea ar putea să o salveze pe Anna.
— Kitty!
Strigătul lui Rosaleen O’Donnell avea un ton iritat.
— Vin acum.
Slujnica ieși în grabă.
Lib o ajută pe Anna să se așeze pe un scaun, ca să poată schimba așternuturile.
Anna se aplecă peste vază, aranjând florile. Una dintre ele era de corn; pe Lib o mânca în palmă să-i rupă floarea în formă de cruce, semnele maronii ale cuielor romane.
Copila mângâie o frunză oarecare.
— Uite, domnișoară Lib, chiar și dințișorii mici au dințișori și mai mici de jur-împrejur.
Lib se gândi la molarul din buzunarul șorțului. Întinse și netezi bine de tot așternuturile curate. („Un pliu poate să cresteze pielea la fel de rău ca un bici”, obișnuia să spună domnișoara N.) o vârî pe Anna înapoi în pat și o acoperi cu trei pături.
Cina, servită la patru, era un fel de fiertură de pește. Lib tocmai își curăța farfuria cu pâine de ovăz, când dr. McBrearty dădu buzna înăuntru. Se ridică
atât de repede de la masă, încât aproape că răsturnă scaunul, fiindu-i, în mod curios, rușine că fusese surprinsă mâncând.
— Bună ziua, doctore, murmură fata, făcând eforturi să se ridice în capul oaselor, iar Lib se grăbi să-i pună încă o pernă la spate.
— Ei, Anna. Ai o culoare sănătoasă în obraji în după-amiaza asta.
VP - 167
Oare bătrânul chiar confunda roșeața aceea febrilă cu cea a unui om sănătos?
Cel puțin se purta blând cu fata, examinând-o în timp ce pălăvrăgea despre vremea neobișnuit de frumoasă. I se adresa lui Lib întotdeauna într-o manieră împăciuitoare, numind-o „buna noastră domnișoară Wright, aici de față”.
— Anna tocmai a pierdut un dinte, spuse Lib.
— Înțeleg, spuse el. Știi ce ți-am adus, copilă? Ceva împrumutat cu generozitate de însuși domnul Otway Blackett. Un scaun pe rotile, ca să poți lua aer fără să te obosești prea tare.
— Mulțumesc, doctore.
După ce mai trecu un minut, acesta își luă rămas-bun, dar Lib îl urmă
până în fața ușii de la dormitor.
— Fascinant, murmură el.
Cuvântul o făcu să împietrească.
— Umflarea membrelor, întunecarea pielii, nuanța albăstruie a buzelor și a unghiilor… Sunt de părere că Anna se modifică la nivel somatic, îi mărturisi el șoptindu-i la ureche. Se înțelege de la sine că un organism alimentat cu altceva decât cu mâncare funcționează altfel.
Lib fu nevoită să privească în altă parte, astfel încât McBrearty să nu-i observe furia.
Scaunul baronetului era așezat imediat după ușa de la intrare: un obiect greoi, îmbrăcat în catifea verde, uzată, cu trei roți și o copertină ajustabilă.
