Lib roși atât de tare, încât o duru fața. Bine măcar că bărbatul nu era în cămașă de noapte.
— Vă rog să mă scuzați.
— Nu, nu. S-a întâmplat ceva? N-ați vrea…
Privirea lui se îndreptă spre pat și înapoi.
Încăperea lui mică sau a ei, ambele la fel de nepotrivite pentru o conversație. Lib nu-i putea cere să coboare la parter; acest lucru ar fi atras și mai mult atenția la ora asta înaintată din noapte.
— Vă datorez scuze. Aveți întru totul dreptate în privința stării Annei, șopti ea. Supravegherea asta e o mârșăvie.
Cuvântul se auzi prea tare; avea s-o facă pe Maggie Ryan să alerge în sus pe scări.
Bryne dădu din cap, fără să aibă o atitudine victorioasă.
— Am vorbit cu sora Michael, dar ea nu va acționa în niciun fel fără
permisiunea expresă a angajatorilor ei, îi spuse Lib. L-am îndemnat pe doctorul McBrearty să pună capăt supravegherii și să se concentreze asupra modului în care ar putea s-o convingă pe fată să nu se mai înfometeze, dar m-a acuzat de teamă irațională.
— Cu desăvârșire rațional, aș spune.
Vocea calmă a lui Bryne o făcu pe Lib să se simtă ceva mai bine. Cât de necesară devenise pentru ea conversația cu acest om, și cât de repede.
Bryne se sprijini de cadrul ușii.
— Ați depus vreun jurământ? Ca acel vechi jurământ al lui Hipocrate pentru medici de a vindeca și de a nu omorî niciodată?
— Jurământul ipocriților, mai degrabă!
Asta-l făcu pe Bryne să zâmbească.
— Nu avem niciunul, îi spuse ea. Ca profesie, asistența sanitară este încă
la început.
— Atunci pentru dumneavoastră e o chestiune ce ține de conștiință.
— Da, spuse Lib.
Abia acum conștientiză. La naiba cu ordinele; exista o datorie mai profundă.
— Și mai mult decât atât, bănuiesc, spuse el. Vă pasă de persoana pe care o îngrijiți.
Dacă ar fi negat, Bryne n-ar fi crezut-o.
— Bănuiesc că m-aș fi întors în Anglia până acum dacă n-ar fi fost așa.
„E mai bine să nu te atașezi prea tare de lucruri”, îi spusese Anna mai deunăzi. Domnișoara N. le avertizase în legătură cu atașamentul personal, ca de altfel și în privința dragostei. Lib fusese învățată să fie vigilentă când VP - 170
venea vorba de orice formă de atașament și să o stârpească. Așadar, ce nu funcționase de data asta?
— I-ați spus vreodată Annei clar și răspicat că trebuie să mănânce?
întrebă el.
Lib se chinui să-și aducă aminte.
— Cu siguranță am adus subiectul în discuție. Dar în general, am încercat să rămân obiectivă, neutră.
— Timpul neutralității s-a scurs, spuse Bryne.
Se auzi zgomot de pași pe scări; cineva urca la etaj.
Lib fugi la ea în cameră și închise ușa, trăgând-o după ea cât putu de ușor, ca să nu facă niciun zgomot.
Obraji înfierbântați, capul pulsând, mâini reci ca gheața. Dacă Maggie Ryan ar fi prins-o pe infirmiera engleză vorbind atât de târziu în noapte cu jurnalistul, ce-ar fi crezut? Și oare s-ar fi înșelat?
Toată lumea deținea secrete.
Starea lui Lib era îngrozitor de previzibilă. Dacă n-ar fi fost atât de preocupată de Anna, ar fi observat pericolul mai devreme. Sau poate că nu l-ar fi observat, pentru că era unul nou pentru ea. Nu simțise niciodată așa ceva față de soțul ei și nici față de alt bărbat.
Oare cu cât era mai tânăr Bryne decât Lib, cu energia lui savuroasă și pielea ca laptele? Parcă o și auzea pe domnișoara N. rezumând situația: „Una dintre acele tânjiri care cresc asemenea buruienilor în pământul uscat al vieții unei infirmiere”. Oare Lib n-avea nici măcar un dram de respect de sine?
Era amețită de oboseală, dar îi luă mult timp să adoarmă.
Lib era din nou pe drumul verde, mână în mână cu un băiat care, într-un fel sau altul, era fratele ei. În vis, iarba lăsă locul unei mlaștini sălbatice, iar cărarea deveni din ce în ce mai neclară. Nu putea să țină pasul; era împotmolită într-o plasă umedă și, în ciuda protestelor ei, acest frate al ei îi dădu drumul la mână și o luă înainte. Când nu-i mai auzi strigătele, sau nu le mai putu distinge de strigătele păsărilor de deasupra capului ei, descoperi că acesta marcase drumul cu coji de pâine. Însă înainte să apuce să se ghideze după ele, păsările le luau în ciocurile lor ascuțite și dispăreau. Acum nu mai era nici urmă de cărare, iar Lib rămase singură.
•
