I-o tăie cu un gest al mâinii.
— O să trec din nou pe acolo în după-amiaza asta, sper că asta vă va liniști.
Lib se împletici spre ușă.
Dăduse greș. Ar fi trebuit să-i schimbe părerea treptat, astfel încât să
creadă că a fost ideea lui – și datoria lui – să pună capăt supravegherii, tot așa cum o și inițiase. De când venise în această țară, cu opt zile în urmă, Lib făcuse gafă după gafă. Cât de rușine i-ar fi acum domnișoarei N. de ea.
•
La ora unu, o găsi pe Anna în pat, cu picioarele înconjurate de cărămizi calde care împingeau în sus păturile.
— A avut nevoie de un pic de somn după ce am dat un ocol curții, murmură sora Michael, legându-și pelerina.
Lib nu știa ce să spună. Era prima dată când copila zăcea în pat în mijlocul zilei. Examină mica băltoacă din oala de noapte. Cel mult o linguriță, foarte închisă la culoare. E posibil să fie sânge în urină?
Când Anna se trezi din somn, ea și Lib vorbiră despre soare. Pulsul ei era 112, cel mai mare înregistrat de Lib până acum.
— Cum te simți, Anna?
— Destul de bine.
Vorbele ei abia puteau fi auzite.
— Ai gâtul uscat? Vrei niște apă?
— Dacă vreți.
Anna se așeză în capul oaselor și bău.
Pe lingură rămase o mică dâră roșie.
— Deschide gura, te rog.
Lib aruncă o privire înăuntru, înclinând maxilarul Annei înspre lumină.
Mai multe măsele aveau marginile stacojii. Bun, cel puțin sângerarea provenea de la gingii și nu de la stomac. Unul dintre molari stătea într-un unghi ciudat. Lib îl împinse cu unghia, iar acesta se înclină într-o parte. Când VP - 165
îl scoase, ținându-l între arătător și degetul mare, observă că nu era un dinte de lapte, ci unul dintre cei permanenți.
Anna clipi către dinte, apoi către Lib. Ca și cum ar fi provocat-o pe infirmieră să spună ceva.
Lib îl vârî în buzunarul șorțului. Avea de gând să aștepte să i-l arate lui McBrearty. Avea de gând să urmeze instrucțiunile, să strângă informații pentru a-și consolida cazul și să aștepte să-i vină vremea – însă nu prea mult.
Copila avea pielea întunecată în jurul buzelor și sub ochi. Lib își notă totul în carnețel. Puful ca de maimuță de pe obraji se îndesise și coborâse spre gât. Cele câteva pete maronii de lângă claviculă făcuseră coajă. Chiar și în zonele în care era încă palidă, pielea începea să fie aspră, ca glaspapirul. Și pupilele Annei păreau mai dilatate decât de obicei, ca și cum discurile negre ar fi crescut pe zi ce trecea, înghițind lumina maronie.
— Cum sunt ochii tăi? Vezi la fel de bine ca înainte?
— Văd ceea ce trebuie să văd, răspunse Anna.
Vedere slăbită, adăugă Lib în carnețel.
— Cum te mai… ai dureri?
— Doar asta – Anna făcu un gest vag spre mijlocul ei – trece prin…
— Trece prin tine?
— Nu prin mine.
Atât de încet, încât Lib nu fu sigură că auzise bine.
Durerea nu făcea parte din Anna? Fata prin care trecea durerea nu era Anna? Anna nu era Anna? Oare creierul fetei începea să fie secat de puteri?
Poate că la fel se întâmpla și cu al lui Lib.
Copila răsfoia paginile cărții ei cu Psalmi și din când în când murmura câte un vers cu voce tare.
— Vezi smerenia mea, Cel ce mă înalți din porțile morții, ca să vestesc toate laudele Tale.
Lib nu-și dădea seama dacă Anna mai reușea să deslușească tipăritura sau dacă recita din memorie.
— Scapă-mă din gura leului și scoate-mă din coarnele unicornilor.
Unicorn? Lib nu-și imaginase niciodată aceste creaturi de basm ca pe niște prădători.
Anna se întinse să pună cartea pe comoda ei. Apoi alunecă
