— Când aveam doar cu cinci ani mai mult decât ea, am fost trimis să
studiez foametea, îi reaminti el cu un mârâit cum nu se poate mai reținut.
— Anna nu e… burta ei e rotundă, se opuse Lib fără convingere.
— Unii flămânzesc repede, alții încet, spuse Bryne. Cei din prima categorie se umflă, dar e doar apă, nimic altceva.
Privirea lui continua să fixeze câmpul verde.
— Mersul ei clătinat, puful acela înfiorător de pe chipul ei. Și i-ați mirosit recent respirația?
Lib încercă să-și aducă aminte. Aceasta nu se număra printre măsurătorile pe care fusese învățată să le consemneze.
— Pe măsură ce corpul se întoarce împotriva lui însuși, respirația devine oțetită; trupul se autodevorează, presupun.
Lib se uită în direcția fetei și o văzu căzută ca o frunză. O luă la fugă.
— N-am leșinat, repeta Anna iar și iar, în timp ce William Bryne o ducea acasă, acoperită cu paltonul lui. Doar mă odihneam.
Ochii ei erau adânci ca gropile de extracție a turbei.
Lib simțea că e sugrumată de frică. O fată încântătoare și muribundă.
Avea dreptate, naiba să-l ia.
— Lăsați-mă să intru, îi spuse Bryne în fața bordeiului. Puteți să le spuneți părinților că eram în trecere și că v-am sărit în ajutor.
— Plecați de-aici.
O smulse pe Anna din brațele lui.
Abia când bărbatul pornise spre potecă, Lib își apropie nasul de chipul fetei și inspiră. Iată-l: un miros slab, oribil de fructat.
•
Când Lib fu trezită în acea după-amiază de luni de răpăitul ploii pe acoperișul prăvăliei lui Ryan, se simțea amețită. Un dreptunghi alb aflat la baza ușii îi tulbura vederea; crezuse că e o dâră de lumină până-și dădu seama, când reuși să se târască din pat, că e o foaie de hârtie. Scrisă de mână, în grabă, însă fără greșeli.
VP - 154
O întâmplătoare, pasageră întâlnire cu Fata care Postește i-a oferit în sfârșit acestui corespondent oportunitatea de a-și forma o opinie personală asupra controversei atât de fierbinți privind posibilitatea ca ea să fie un mijloc prin care publicul este înșelat în mod rușinos.
În primul rând, trebuie spus că Anna O’Donnell este o domnișoară excepțională. În ciuda faptului că n-a avut parte decât de o educație limitată la școala generală din sat, sub oblăduirea unui învățător care e obligat să-și suplimenteze veniturile ca drumar, domnișoara O’Donnell vorbește cu blândețe, seriozitate și candoare. Pe lângă bine-cunoscuta ei cucernicie, ea dă dovadă de o mare dragoste față de natură și, pentru cineva atât de tânăr, de o compasiune remarcabilă. Așa cum a scris înțeleptul din Egipt cu aproape cinci milenii în urmă, cuvintele chibzuite sunt mai rare decât smaraldele, însă ele sunt rostite totuși de gura tinerelor sclave sărace.
În al doilea rând, acestui corespondent îi revine sarcina de a combate rapoartele privind sănătatea Annei O’Donnell.
Caracterul ei stoic și spiritul elevat ar putea umbri adevărul, dar mersul clătinat și postura încordată, tremurul, degetele umflate, ochii adânciți în orbite și, mai ales, respirația cu iz înțepător, cunoscută ca mirosul foamei, toate stau drept mărturie privind starea ei de malnutriție.
Fără a specula cu privire la instrumentele ascunse care ar fi putut fi folosite pentru a o ține în viață pe Anna O’Donnell timp de patru luni, până când, pe opt august, a început supravegherea ei, se poate afirma – sau, mai degrabă, trebuie afirmat, fără
echivoc – că fata se află acum într-un pericol grav și că
supraveghetorii ei trebuie să fie foarte atenți.
Lib mototoli pagina atât de tare, încât aceasta dispăru în pumnul ei. Cât de tare ustura fiecare cuvânt de acolo.
În caietul ei de observații înregistrase atât de multe semne de avertizare
– de ce opusese rezistență concluziei evidente că sănătatea fetei era în declin? Din aroganță, credea Lib; ținuse cu dinții de opiniile ei și-și supraestimase cunoștințele. Totodată, din pricina iluziilor deșarte pe care și le făcuse, la fel de nelalocul lor ca cele pe care le văzuse la familiile celor pe care-i îngrijise. Pentru că Lib voia ca fata să nu pățească nimic rău, toată
săptămâna se complăcuse în fantezii ce implicau hrăniri inconștiente pe timpul nopții sau inexplicabile puteri ale minții care o susțineau pe copilă.
VP - 155
Dar pentru cineva din exterior, cum era William Bryne, era clar ca lumina zilei că Anna pur și simplu se înfometa.
Supraveghetorii ei trebuie să fie foarte atenți.
Vinovăția lui Lib ar fi trebuit s-o facă recunoscătoare față de bărbat.
Atunci de ce, văzând cu ochii minții chipul lui arătos, se simțea așa revoltată?
A tras oala de noapte de sub pat și a vomitat șunca fiartă pe care o mâncase la cină.
•
Soarele a apus chiar înainte ca ea să ajungă în acea seară la bordei, iar luna plină a urcat pe cer – un glob alb, umflat.
Lib trecu grăbită pe lângă Kitty și soții O’Donnell, care-și beau ceaiul, abia salutându-i. Trebuia s-o prevină pe măicuță. Îi trecu prin minte că s-ar putea ca dr. McBrearty să aplece mai mult urechea la adevăr dacă sora Michael ar putea fi convinsă în vreun fel să-l abordeze.
