— Sunt copilul lui.
— Aș putea să vă vorbesc în bucătărie, domnișoară Wright?
Rosaleen O’Donnell stătea în ușă, cu mâinile ei lungi proptite în șold.
Oare cât auzise femeia?
— Acum nu e un moment potrivit.
— Ba insist, doamnă.
Lib se ridică, oftând scurt.
Avea să încalce regula de a nu o lăsa pe Anna singură în cameră, însă ce mai conta asta acum? Nu și-o putea imagina pe copilă aplecându-se din pat pentru a râcâi câteva firimituri dintr-o ascunzătoare, și, sincer, Lib ar fi fost VP - 177
bucuroasă dacă s-ar fi întâmplat asta. „Înșală-mă, îmbrobodește-mă, doar să
mănânci”.
Închise ușa în urma ei, astfel încât Anna să nu audă nimic.
Rosaleen O’Donnell era singură, uitându-se afară prin fereastra cea mai mică din bucătărie. Se întoarse și flutură un ziar.
— Azi-dimineață, John Flynn apus mâna pe ziarul ăsta în Mullingar.
Lib fu luată prin surprindere. Așadar, nu era vorba despre lucrurile pe care tocmai i le spusese fetei. Se uită la ziar, deschis la una dintre pagini.
Antetul din partea de sus îl identifica drept Irish Times, iar privirea ei se opri imediat asupra articolului lui Bryne, despre declinul stării de sănătate a Annei. O întâmplătoare, pasageră întâlnire cu Fata care Postește…
— Cum de a avut ticălosul ăsta șansa unei întâlniri întâmplătoare cu fata mea, pot să întreb? o luă Rosaleen la rost.
Lib chibzui cât ar trebui să recunoască.
— Și de unde i-a venit lui bazaconia asta cum că ea ar fi în grav pericol?
Am prins-o azi-dimineață pe Kitty bocind în batistă pentru că v-a auzit spunându-i doctorului ceva despre patul de moarte.
Lib se decise să pornească ofensiva.
— Dumneavoastră cum i-ați spune, doamnă O’Donnell?
— Câtă neobrăzare!
— V-ați uitat în ultima vreme la fiica dumneavoastră?
— O, deci dumneavoastră știți mai bine decât doctorul fetei, nu?
Dumneavoastră, care n-ați știut să faceți diferența dintre un copil mort și unul viu?
Rosaleen pufni, arătând înspre fotografia de pe polița căminului.
Asta o duru.
— McBrearty își imaginează că fiica dumneavoastră se transformă întrun fel de șopârlă. Acesta e ramolitul căruia îi încredințați viața fetei.
Femeia avea pumnii încleștați, încheieturile degetelor albe, încadrate în roșu.
— Dacă n-ați fi fost numită de comisie, v-aș da afară în clipa asta.
— Cum, ca Anna să poată muri mai repede?
Rosaleen O’Donnell se năpusti spre ea.
Luată prin surprindere, Lib se trase în lături pentru a se feri de lovitură.
— Nu știți nimic despre noi! răcni femeia.
— Știu că Anna e mult prea înfometată ca să mai coboare din pat.
— Dacă fata… se chinuie un pic, asta e doar pentru că suferă de tensiune nervoasă din cauză că e supravegheată ca un prizonier.
Lib pufni. Se apropie de femeie, cu trupul încordat.
— Ce fel de mamă ar lăsa să se ajungă la asta?
VP - 178
Rosaleen O’Donnell făcu ultimul lucru la care Lib s-ar fi așteptat: izbucni în plâns.
