Lovi ușor cu degetul burta.
— Cum îți simți stomacul?
— Plin, spuse Anna.
Lib era uimită. Cum adică plin, dacă stomacul îi suna atât de gol? Oare o sfida?
— Neplăcut de plin?
— Nu.
— Poți să te îmbraci acum.
Anna se conformă, încet și ușor stângace.
Susține că doarme bine în timpul nopții, între șapte și nouă ore.
Facultățile intelectuale par nealterate.
— Ți-e dor să mergi la școală, copilă?
VP - 33
Fata scutură din cap.
Lib observă că familia O’Donnell nu se aștepta ca micuța să ajute la treburile gospodăriei.
— Vrei să spui că preferi să n-ai nicio ocupație?
— Citesc și cos, cânt și mă rog.
Vocea fetei nu avea nimic defensiv.
Confruntarea nu cădea în competența lui Lib. Dar putea să fie măcar onestă, decise ea. Domnișoara N. le recomandase mereu asta, din moment ce nimic altceva nu rodea mai tare sănătatea pacientului decât nesiguranța. Lib îi putea face un mare bine acestei mici prefăcute dându-i un exemplu de candoare, luminând drumul înaintea fetei, pentru ca ea s-o urmeze spre ieșirea din sălbăticia în care se rătăcise. Închizându-și carnetul de notițe, Lib întrebă:
— Știi de ce mă aflu aici?
— Ca să te asiguri că nu mănânc.
Dintre toate modurile strâmbe de a pune problema…
— Nicidecum, Anna. Sarcina mea este să descopăr dacă e adevărat că nu mănânci. Ar fi însă o mare ușurare pentru mine dac-ai mânca asemenea altor copii și a altor adulți.
Fata dădu din cap.
— Există ceva ce ți-ar plăcea să mănânci? Supă, budincă de sagu, ceva dulce?
Nu făcea decât să-i pună fetei o întrebare neutră, își spuse ea, nu o obliga să mănânce și prin asta să afecteze rezultatul observării.
— Nu, mulțumesc.
— De ce nu, carevasăzică?
O urmă de zâmbet.
— Nu pot spune, domnișoară… doamnă, se corectă Anna.
— De ce? Și asta e ceva personal?
Fata o privi cu blândețe. Are mintea brici, decise Lib. Anna trebuie să-și fi dat seama că dacă dă explicații o să aibă probleme. Dacă susținea că
Dumnezeu îi ordonase să nu mănânce, asta ar însemna să se compare cu o sfântă. Iar dacă se fălea că trăiește prin cine știe ce mijloace naturale, atunci ar fi obligată să demonstreze asta, spre satisfacția științei. „Am eu ac de cojocul tău, domnișoară.”
Lib se uită în jur. Până astăzi, pentru Anna trebuie să fi fost floare la ureche să strecoare în timpul nopții mâncare din bucătăria aflată vizavi, sau, la fel de ușor, mâncarea îi putea fi adusă de unul dintre adulți fără ca ceilalți să bage de seamă.
— Slujnica ta…
VP - 34
— Kitty? E verișoara noastră.
Anna scoase un șal cadrilat din dulap; nuanțele lui bogate de roșu și maroniu împrumutară un pic de culoare chipului ei.
Așadar, o fată în casă care pe deasupra era o rudă săracă; ar fi fost dificil pentru o persoană aflată în poziția ei să refuze să ia parte la un complot.
— Unde doarme?
— Pe laviță.
