Lib își scutură praful de pe fustă și-și frecă mâinile de șorț. Unde era apa caldă? Oare Kitty era leneșă sau doar o sfida pe infirmiera engleză?
Anna scoase ceva mare și alb din săculețul ei de lucru și începu să-l tivească, rămânând în picioare lângă fereastră.
— Stai jos, copilă, îi spuse Lib, făcându-i semn cu mâna spre scaun.
— Stau foarte bine aici, doamnă.
Ce paradox: Anna O’Donnell era o farsoare de cea mai abjectă speță, însă
era manierată. Lib descoperi că nu o putea trata cu asprimea pe care o merita.
— Kitty, strigă ea, ai putea să mai aduci și un scaun pe lângă apa caldă?
Din bucătărie nu veni niciun răspuns.
— Ia-l pe ăsta deocamdată, o îndemnă pe fată. Nu am nevoie de el.
Anna își făcu cruce, se așeză pe scaun și continuă să coasă.
Lib trase un pic dulapul cu haine de lângă perete ca să se asigure că în spatele lui nu era scobită nicio gaură. Trăgând afară fiecare sertar – lemnul era vălurit din cauza umezelii –, cercetă puținele haine ale fetei, trecându-și degetele peste fiecare cusătură și tiv.
Pe dulap, într-un borcan era o păpădie veștejită. Domnișoara N. era de acord ca în camerele bolnavilor să fie flori, disprețuind poveștile nevestelor bătrâne cum că acestea ar otrăvi aerul; spunea că intensitatea culorii și varietatea formelor înnobilau nu doar mintea, ci și trupul. (În prima săptămână a lui Lib la spital, încercase să-i explice asta infirmierei-șefe, care-i spusese că-și dă aere.)
Lui Lib îi trecu prin cap că floarea ar putea fi o sursă nebănuită de hrană, aflată în plină vedere. Dar lichidul – oare chiar era apă, sau un fel de supă
clară ori sirop? Lib adulmecă borcanul, dar tot ce percepu nasul ei era mirosul păpădiei. Își înmuie degetul în lichid, apoi și-l duse la buze. Era la fel de lipsită de gust ca și de culoare. Dar putea oare să existe vreun element nutritiv care să aibă aceste calități?
Lib știa fără să întoarcă privirea că fata se uita la ea. Era pe punctul de a cădea în capcana delirurilor bătrânului doctor. Asta era doar apă. Își șterse mâna pe șorț.
Lângă borcan nu mai era nimic în afară de un mic cufăr de lemn. Nici măcar o oglindă, realiză ea acum; oare Anna nu voia să se privească
niciodată? Deschise cutia.
— Acelea sunt comorile mele, spuse fata, sărind în picioare.
— Minunat. Pot să le văd?
VP - 37
Mâinile lui Lib cotrobăiau deja prin cufăr, în caz că Anna avea să susțină
că acestea erau tot „personale”.
— Desigur.
Niște mărunțișuri bisericești: un șirag de mărgele de rozariu făcute din…
semințe, parcă, având o cruce simplă în capăt, și un sfeșnic pictat, întruchipând-o pe Fecioara cu Pruncul.
— Nu-i așa că-i frumos? zise Anna întinzându-se către sfeșnic. Mămica și tăticul mi l-au dat când am avut prima împărtășanie.
— O zi importantă, murmură Lib.
Statueta era prea de prost gust ca să-i placă. O pipăi pe toate părțile ca să
se asigure că e din porțelan, nu din ceva comestibil. Abia după aceea o lăsă
pe fată s-o ia.
Anna o strânse la piept.
— Prima împărtășanie e cea mai importantă zi.
— Cum așa?
— Este sfârșitul copilăriei.
Lui Lib i se păru grotesc faptul că mogâldeața aceea de fată se considera femeie în toată firea. Apoi cercetă scrisul de pe un mic obiect oval, nu mai mare decât vârful degetului.
— Aceea e Medalia mea Miraculoasă, spuse Anna, luând-o din mâna lui Lib.
— Ce miracole a făcut?
Întrebarea fusese spusă pe un ton cam zeflemitor, dar fata nu se supără.
— Nenumărate, o asigură ea pe Lib, frecând medalia. Adică nu asta anume, ci toate Medaliile Miraculoase ale Creștinătății la un loc.
Lib nu comentă. Pe fundul cutiei, într-o casetă de sticlă, găsi un mic disc.
