Lui Malachy O’Donnell, probabil. Plecase parcă să taie turbă pentru un vecin – să-i facă o favoare? se întrebă Lib. Sau muncea în plus ca să
rotunjească veniturile modeste ale fermei? Îi trecu prin minte că era posibil ca aici doar bărbații să primească mâncare la prânz.
— Ce trebuie să curăț pentru dumneavoastră? întrebă slujnica.
— Mă ocup eu de asta, îi spuse Lib, luând ligheanul.
Nu putea să permită accesul în cameră niciunui membru al familiei. Cine știe, Kitty ar putea să aibă tocmai acum mâncare ascunsă în șorț pentru copilă.
Servitoarea se încruntă; era confuzie sau indignare?
— Pesemne că ești ocupată, spuse Lib. O, și aș putea să te rog să-mi mai aduci un scaun și niște așternuturi curate?
— Un cearșaf? întrebă Kitty.
— Două. Și o pătură curată, zise Lib.
— N-avem de niciunele, spuse servitoarea, clătinând din cap.
Fața ei lătăreață avea o expresie atât de absentă; Lib se întrebă dacă Kitty nu era cumva cu mintea în altă parte.
— Vrea să spună că încă nu sunt cearșafuri curate, interveni Anna. Ziua de spălat e lunea ce vine, dacă nu cumva e prea umed afară.
— Înțeleg, spuse Lib, înăbușindu-și iritarea. Atunci doar scaunul, Kitty.
Dintr-un recipient scos din geantă, adăugă hipoclorit de sodiu în apa din lighean și șterse fiecare suprafață; mirosul era înțepător, dar curat. Făcu din nou patul fetei, folosind aceleași așternuturi uzate și aceeași pătură cenușie.
Îndreptându-și spatele, se întrebă unde altundeva ar fi fost posibil să
ascunzi o îmbucătură de mâncare.
Această încăpere nu amintea deloc de dezordinea camerelor bolnavilor din clasele avute. În afară de pat, un scaun și dulapul cu haine, pe podea mai era doar un covoraș împletit, cu un model compus din linii întunecate. Lib îl ridică; nu era nimic dedesubt. Camera ar fi devenit foarte posomorâtă dacă
ar fi scos covorașul și-ar fi fost și rece pentru picioare. De altfel, locul cel mai bun pentru a ascunde o coajă de pâine sau un măr era patul și, mai mult ca sigur, comisia nu avea de gând să o oblige pe fată să doarmă pe scânduri goale, asemenea unui prizonier. Nu, Lib nu avea decât să inspecteze camera des și pe neașteptate, ca să se asigure că nu a fost strecurată mâncare înăuntru.
În cele din urmă, Kitty aduse scaunul și-l trânti pe podea.
VP - 40
— Ai putea să iei covorașul și să-l scuturi de praf când ai un moment liber? zise Lib. Spune-mi, unde-aș putea găsi un cântar ca s-o cântăresc pe Anna?
Kitty scutură din cap.
— În sat, poate?
— Noi folosim pumni, spuse Kitty.
Lib se încruntă.
— Pumni de făină, știți, și vârfuri de cuțit de sare.
Slujnica îi arătă prin gesturi.
— Nu mă refer la cântare de bucătărie, îi spuse Lib. Ci la un cântar suficient de mare încât să se poată cântări un om sau un animal. Poate există
la una dintre fermele vecine?
Kitty dădu obosită din umeri.
Anna, care se uita la păpădia pleoștită, nu păru să audă nimic din toate astea, de parcă ar fi fost vorba despre cântărirea altei fete.
Lib oftă.
— Atunci adu-mi, te rog, o cană cu apă rece și-o linguriță.
— Voiați și dumneavoastră un pic de ceva? întrebă Kitty în drum spre ușă.
Fraza o dezorientă pe Lib.
— Sau puteți să așteptați până la cină?
— Pot să aștept.
Lib își regretă cuvintele imediat ce servitoarea ieși, pentru că-i era foame.
Dar într-un fel, în fața Annei nu-i venea să declare că voia cu disperare ceva de mâncare. Ceea ce era absurd, se gândi ea, din moment ce fata nu era decât o impostoare.
Anna își murmura din nou rugăciunea cu Dorothy. Lib făcu tot posibilul s-o ignore. Fusese nevoită să se obișnuiască cu obiceiuri mult mai enervante –
