băiatul acela bolnav de scarlatină pe care-l îngrijise și care scuipa ditamai flegmele direct pe podea și bătrâna aceea cu demență care era convinsă că
medicamentul ei e otravă, așa că-l arunca cât colo, vărsându-l pe Lib.
Fata cânta acum încetișor, cu mâinile împreunate pe lucrul ei de mână, pe care-l încheiase. Acest imn nu avea nimic tainic; rugăciunea cu Dorothy era singurul secret pe care Anna părea să-l păstreze. Notele înalte erau un pic ascuțite, dar încântătoare.
Ascultă! Celestul răsunător imn,
În ceruri, coruri de îngeri suind,
Heruvimi și serafimi,
În cântec neîntrerupt preamărind.
VP - 41
Când Kitty aduse cana cu apă, Lib zise:
— Pot să întreb ce-i asta?
Lovi ușor peretele unde se vedea varul cojit.
— Un perete, spuse Kitty.
Copilei îi scăpă un mic chicotit.
— Din ce e făcut, vreau să spun.
Chipul slujnicei se însenină.
— Din noroi.
— Doar noroi? Serios?
— E piatră la bază, mă rog, pentru a ține șobolanii afară.
După ce Kitty plecă, Lib folosi lingura micuță de os pentru a gusta apa din cană. Nici urmă de gust.
— Ți-e sete, copilă?
Anna dădu din cap că nu.
— N-ar fi mai bine să iei o înghițitură?
A întrecut limita; obiceiurile de infirmieră dispăreau greu. Lib își spuse din nou că n-ar trebui să-i pese dacă mica impostoare bea sau nu.
Însă Anna deschise gura pentru a primi lingurița și înghiți fără efort.
— O, iartă-mă că m-aș putea împrospăta.
Bineînțeles că nu i se adresa lui Lib, ci lui Dumnezeu.
— Mai vrei?
— Nu, mulțumesc, domnișoară Wright.
Lib își notă: 1:13 după-amiaza, o lingurița de apă. Nu era ca și cum cantitatea ar fi contat, presupuse ea, doar că voia să dea o relatare detaliată
a celor ingerate de copilă în timpul schimbului ei.
Acum chiar că nu mai rămăsese nimic de făcut. Lib luă cel de-al doilea scaun. Era atât de aproape de al Annei, încât fustele lor aproape că se atingeau, dar nu avea unde să-l pună altundeva. Se gândi la orele lungi pe care le avea în față cu un sentiment de jenă. Petrecuse luni în șir cu alți pacienți privați, dar situația de acum era diferită, pentru că o urmărea pe copila asta asemenea unei păsări de pradă, iar Anna era conștientă de acest lucru.
O ușoară bătaie în ușă o făcu să sară în picioare.
— Malachy O’Donnell, doamnă.
Țăranul își lovi ușor jiletca decolorată, în dreptul nasturilor.
— Domnule O’Donnell, spuse Lib, punându-și mâna în mâna lui aspră.
În mod normal i-ar fi mulțumit pentru ospitalitate, doar că rolul ei aici era aproape unul de spion, așa că n-ar fi fost prea potrivit.
VP - 42
El era scund și vânos, la fel de slab ca nevastă-sa, dar avea un trup mult mai îngust. Anna îl moștenise pe tatăl ei. Dar niciunul dintre membrii familiei nu avea grăsime pe el; o trupă de marionete.
Se aplecă să-și sărute fiica undeva în zona urechii.
— Cum ești, micuțo?
