„De cină”, își spuse Lib în gând, „de asta au nevoie toți copiii”. Oare nu asigurarea hranei era ceea ce definea o mamă încă din prima zi? Cel mai mare chin pentru o femeie era să nu-i poată da nimic bebelușului ei. Sau să
vadă cum gurița lui refuză ceea ce ea-i oferă.
— Ieșim să facem o plimbare, îi spuse Lib.
Rosaleen O’Donnell zdrobi o muscă de carne grasă și se întoarse la ale ei.
Lib decise că nu există decât două posibile explicații pentru seninătatea femeii irlandeze: fie Rosaleen credea atât de tare în intervenția divină, încât nu-și făcea deloc griji în privința fiicei sale, fie, cel mai probabil, avea motive să creadă că fata primea suficientă mâncare pe furiș.
Anna lipăia și tropăia alături de ea cu ghetele acelea bărbătești, clătinându-se abia perceptibil în timp ce-și muta greutatea de pe un picior pe altul.
— Îndreaptă picioarele mele spre cărările Tale, ca să nu șovăie pașii mei, murmură ea.
— Te dor genunchii? o întrebă Lib pe când își urmau drumul, trecând pe lângă niște găini brune, arțăgoase.
— Doar un pic, spuse Anna, înclinându-și chipul pentru a se scălda în razele soarelui.
— Toate pământurile astea sunt ale tatălui tău?
— Păi, el le ia în arendă, spuse fata. Noi nu avem deloc pământ.
Lib nu văzuse niciun zilier.
— Face toată treaba de unul singur?
— Când încă mai era lângă noi, îl ajuta Pat. Asta e pentru ovăz, spuse Anna arătând cu degetul.
O sperietoare de ciori udă leoarcă, căzută într-o rână. Oare acelea erau hainele vechi ale lui Malachy O’Donnell? se întrebă Lib.
— Iar acolo e fân. De obicei ploile îl strică, dar nu și anul ăsta, a fost un an atât de bun, spuse Anna.
Lui Lib i se păru că recunoaște acele plante mici, verzi, ce creșteau pe o parcelă vastă: mult așteptații cartofi.
Când au ajuns la drumeag, o luă în direcția în care nu mai fusese, cea opusă satului. Un bărbat bronzat repara fără entuziasm un gard de piatră.
— Domnul să vă binecuvânteze munca, strigă Anna.
— Și ție sufletul, răspunse omul.
— Dânsul e vecinul nostru, domnul Corcoran, îi șopti ea lui Lib.
Se aplecă și smulse o tulpină maronie cu multe floricele în vârf. Apoi o iarbă înaltă, cu vârful de un purpuriu stins.
VP - 46
— Îți plac florile, Anna?
— O, foarte mult. Cel mai mult îmi plac crinii, bineînțeles.
— De ce bineînțeles?
— Pentru că sunt preferații Fecioarei.
Anna vorbea despre Sfânta Familie de parcă ar fi fost rudele ei.
— Unde ai văzut tu crini?
— În imagini, de multe ori. Sau nuferi pe lac, cu toate că nu sunt la fel.
Anna se așeză pe vine și mângâie o floare albă micuță.
— Ce floare e asta?
— Roua cerului, îi spuse Anna. Uite.
Lib se uită la frunzele rotunde crescute pe tulpini. Erau acoperite cu ceea ce păreau a fi niște perișori lipicioși, cu câte o pată neagră ici, colo.
— Prinde insecte și le suge înăuntru, spuse Anna în șoaptă, de parcă i-ar fi fost teamă să nu deranjeze planta.
Avea oare dreptate? Cât de interesant era, într-un mod înfiorător. Se părea că fata avea o oarecare aplecare spre știință.
Când se ridică, Anna se împletici și trase adânc aer în piept.
A amețit? Neobișnuită cu efortul, se întrebă Lib, ori slăbită din cauza malnutriției? Chiar dacă postul era o păcăleală, asta nu însemna că Anna primea toți nutrienții de care avea nevoie o fată aflată în creștere; acei omoplați ieșiți în afară sugerau contrariul.
— Poate c-ar fi bine să ne întoarcem.
Anna nu obiectă. Era oare obosită sau doar obedientă?
