Când au ajuns acasă, Kitty era în dormitor. Lib avea de gând s-o ia la întrebări, dar slujnica se aplecă după oala de noapte – poate ca să-și găsească o scuză pentru faptul că se afla acolo.
— Ați dori acum un bol de coleașă?
— În regulă, spuse Lib.
Când Kitty îi aduse mâncarea, Lib înțelese ce e coleașa: terci. Își dădu seama că probabil asta era cina ei. Patru și un sfert – ora cinei la țară.
— Luați niște sare, spuse Kitty.
Lib scutură din cap în semn că nu dorește.
— Haideți, îi ține pe ăia mici la distanță, spuse Kitty.
Lib îi aruncă servitoarei o privire strâmbă. Se referea oare la muște?
Imediat ce slujnica părăsi camera, Anna îi spuse în șoaptă:
— Se referă la pitici.
Lib nu înțelegea.
Anna gesticulă cu mâinile ei rotofeie.
— Spiriduși?
Era sceptică.
VP - 47
Copila făcu o grimasă.
— Nu le place să li se zică așa.
Apoi zâmbi din nou, ca și cum ea și Lib ar fi știut că nu există vietăți care se bălăcesc în terci.
Terciul de ovăz nu era deloc rău; fusese cel mai probabil fiert în lapte, nu în apă. Lui Lib îi era greu să-l mănânce în fața fetei; se simțea ca un țăran necioplit care se îmbuibă în prezența unei distinse doamne. „Asta e fată de țăran”, își reaminti Lib, „și o farsoare pe deasupra”.
Anna își făcu de lucru peticind o jachetă ruptă. Nu i se scurgeau ochii după mâncarea lui Lib, dar nici nu-și ferea privirea ca un om încercat de ispită. Continuă doar să facă acele simple și îngrijite ochiuri. Chiar dacă fata mâncase ceva cu o seară înainte, mai mult ca sigur că acum îi era foame, se gândea Lib; se afla de cel puțin șapte ore sub observația infirmierei, timp în care Anna nu înghițise nimic în afară de trei lingurițe de apă. Cum putea să
reziste într-o cameră în care mirosea a terci cald?
Lib nu lăsă nimic pe fundul bolului, unul dintre motive fiind acela de a nu lăsa resturile să stea acolo, între ele două. Deja îi era dor de pâinea de la brutărie.
Ceva mai târziu, în încăpere intră Rosaleen O’Donnell ca să-i arate proaspăta fotografie.
— Domnul Reilly a fost atât de drăguț, că ne-a făcut cadou copia asta.
Imaginea era uimitor de clară, cu toate că tonurile erau toate greșite; rochia gri se decolorase, ajungând să fie albă ca o cămașă de noapte, pe când șalul cadrilat era negru ca smoala. Fata din imagine se uita într-o parte, înspre infirmiera nevăzută, având un zâmbet fantomatic.
Anna aruncă o privire fotografiei parcă numai din politețe.
— Și-ntr-o ramă frumoasă, pe deasupra, spuse doamna O’Donnell, atingând-o cu degetele.
Rosaleen O’Donnell nu era o femeie educată, se gândi Lib. Putea oare această femeie simplă, care se extazia în fața unei rame ieftine să pună la cale o conspirație complicată? Poate că – Lib se uită cu colțul ochiului la Anna – singura persoană care se făcea vinovată era mica odraslă studioasă.
Până la urmă, s-ar putea foarte bine ca până în dimineața aceea, fetei să-i fi fost ușor să fure mâncare după pofta inimii, fără ca familia ei să știe.
— O s-o punem pe poliță, lângă bietul Pat, adăugă Rosaleen O’Donnell, ținând imaginea cu brațul întins și admirând-o.
Oare tânărul O’Donnell se afla acum într-o situație nefericită de cealaltă
parte a oceanului? Ori poate că părinții habar n-aveau cum îi merge; uneori nu se mai auzea nimic despre cei care emigrau.
VP - 48
Când mama se întoarse în bucătărie, Lib se uită la iarba culcată la pământ de roțile căruței acoperite a lui Reilly. Apoi se întoarse și privirea îi căzu asupra ghetelor oribile ale Annei. Îi trecu prin minte că e posibil ca Rosaleen O’Donnell să fi spus bietul Pat pentru că băiatul era un idiot; un smintit. Asta ar fi putut să explice felul ciudat în care stătea tolănit în fotografie. Dar în acest caz, cum de s-au îndurat cei doi O’Donnell să-l trimită pe nefericit peste ocean? Oricum ar fi stat lucrurile, era un subiect de evitat în prezența surorii lui mai mici.
Ore în șir, Anna își aranjă cartonașele. De fapt, se jucă cu ele; mișcările ei delicate, aerul visător și murmurele ocazionale îi aduseră aminte lui Lib de alte fete și de păpușile lor.
Citi despre efectele umezelii din micul volum pe care-l lua pretutindeni în geantă. (Însemnări privind îngrijirea bolnavilor, un cadou de la autor.) La opt și jumătate îi sugeră Annei că ar cam fi timpul să se culce.
Fata se închină și se schimbă în cămașa de noapte, privind în pământ în timp ce-și încheia nasturii din față și de la mâneci. Își împături hainele și le lăsă pe măsuța de toaletă. Nu folosi oala de noapte, așa că deocamdată Lib nu avea ce să măsoare. O fată plămădită mai degrabă din ceară decât din carne.
Când Anna și-a desfăcut cocul și s-a pieptănat, între dinții pieptenului au rămas smocuri întregi de fire. Asta o tulbură pe Lib. O fată să-și piardă părul ca o femeie trecută de prima tinerețe… „Își face asta cu mâna ei”, își reaminti Lib. „Totul face parte dintr-o farsă elaborată pe care i-o joacă lumii”.
În timp ce se băga în pat, Anna își făcu din nou semnul crucii. Își sprijini spatele de tăblia patului și-și citi psalmii.
Lib rămase lângă fereastră, privind dârele oranj care brăzdau cerul la apus. Era posibil să-i fi scăpat vreun mic ascunziș pentru firimituri? Însemna că fata avea să-și încerce norocul diseară. Era oare privirea surorii Michael suficient de ascuțită? Dar inteligența?
