nu credea nici măcar un pic în superstiții. Dacă n-ar fi fost lumina lunii, n-ar fi nimerit în veci poteca abia vizibilă care ducea spre gospodăria O’Donnell, pentru că toate aceste bordeie arătau cam toate la fel. Era deja cinci fără un sfert când a bătut la ușă.
Niciun răspuns.
Lib n-ar fi vrut să bată mai tare ca să nu-i deranjeze pe membrii familiei.
Din dreapta ei, dinspre ușa grajdului se strecura lumină. A, probabil că
femeile mulgeau vitele. Câteva acorduri ale unui cântec; oare una dintre ele le cânta vacilor? De data aceasta nu era vorba de un imn, ci de un fel de baladă tânguitoare care lui Lib nu-i plăcuse niciodată.
Dar lumina Raiului îți strălucea în ochi,
Mie mireasă să-mi fii,
Și-un înger pretindea că ești al lui
Și te luă din Lough Ree.
Lib împinse ușa de la intrarea în bordei, iar partea de sus a acesteia se deschise.
În bucătăria pustie ardea focul. Ceva se agita într-un colț – să fie un șobolan? Anul petrecut în detestabilele saloane de la Scutari o căliseră pe Lib în privința dăunătorilor. Orbecăi după încuietoare ca să deschidă partea de jos a ușii. Trecu pragul și se aplecă ca să inspecteze partea de jos, cea zăbrelită, a bufetului.
VP - 54
Zări ochiul ca mărgeaua al unei găini. Din spatele primei, vreo zece alte păsări începură să dea glas unei nemulțumiri subțiri. Lib presupuse că
fuseseră închise în casă pentru a le apăra de vulpi.
Descoperi un ou proaspăt făcut. Îi trecu prin cap că s-ar putea ca Anna O’Donnell să le soarbă în timpul nopții și să le mănânce cojile, fără să lase vreo urmă.
Făcând un pas în spate, Lib aproape că se împiedică de ceva alb. O
farfurioară a cărei margine ieșea de sub bufet. Cum era posibil ca slujnica să
fie atât de neglijentă? Când Lib o ridică, pe mâini i se vărsă un lichid, udându-i mâneca. Scoase un șuierat și duse farfuria până la masă.
Abia atunci băgă de seamă. Își atinse mâna udă cu limba: gust de lapte.
Așadar, într-atât de simplă era marea înșelătorie? Copila n-avea de ce să
caute ouăle, din moment ce îi era pregătită o farfurioară cu lapte din care să
lipăie în întuneric asemenea unui câine.
Lib simți mai mult dezamăgire decât triumf. Ca să dai așa ceva în vileag nu era nevoie de o infirmieră cu pregătire. Părea că treaba ei aici se încheiase deja și că până la răsăritul soarelui avea să se afle deja în brișcă, în drum spre gară.
Ușa se deschise, iar Lib se răsuci ca și cum ea ar fi fost cea care avea ceva de ascuns.
— Doamnă O’Donnell.
Femeia irlandeză confundă tonul acuzator cu cel obișnuit pentru salut.
— Bună dimineața, domnișoară Wright, sper c-ați apucat să trageți un pui de somn.
În spatele ei se afla Kitty, cu umerii ei înguști trași în jos de două găleți.
Lib ridică în aer farfurioara și observă că era ciobită în două locuri.
— Cineva din casa asta ascunde lapte sub bufet.
Rosaleen O’Donnell își desfăcu buzele într-un început de râs mut.
— Nu pot decât să presupun că fiica dumneavoastră iese pe furiș ca să-l bea.
— Păi atunci, presupuneți prea mult. În ce gospodărie din ținutul ăsta ați văzut dumneavoastră să nu fie o farfurie de lapte lăsată afară pe timpul nopții?
— Pentru ăia mici, spuse Kitty cu o jumătate de zâmbet, ca și cum s-ar fi minunat de ignoranța englezoaicei. Altfel, s-ar supăra și-ar isca ceartă.
— Vă așteptați să cred că laptele ăsta e pentru spiriduși?
Rosaleen O’Donnell își încrucișă brațele osoase pe piept.
— Puteți să credeți ce vreți sau puteți să nu credeți nimic, doamnă. Să lași o țâră de lapte afară nu face rău nimănui.
VP - 55
Mintea lui Lib lucra cu fervoare. Atât servitoarea, cât și stăpâna casei puteau fi într-adevăr suficient de credule încât să fie convinse că acela era motivul pentru care laptele se afla sub bufet, dar asta nu însemna că Anna O’Donnell nu sorbea din farfuria spiridușilor de patru luni încoace.
Kitty se aplecă să deschidă bufetul.
