Kitty aduse în cameră un sfeșnic de alamă cu o lumânare conică.
— Sora Michael va avea nevoie de mai mult decât atât, spuse Lib.
— Atunci mai aduc una.
— Nici șase lumânări nu vor fi suficiente.
Gura servitoarei rămase ușor deschisă.
Lib își luă un ton conciliant.
— Știu că-ți dau bătăi de cap, dar mă întreb dacă ai putea să faci rost de niște felinare.
— Uleiul de balenă costă de te usucă în ziua de azi.
— Atunci altfel de ulei.
— Să văd ce găsesc mâine, spuse Kitty căscând.
VP - 49
Se întoarse în câteva minute cu niște lapte și biscuiți de ovăz pentru gustarea de seară a lui Lib.
În timp ce Lib își ungea biscuiții cu unt, privirea îi alunecă spre Anna, absorbită în continuare de cartea ei. O adevărată ispravă, să stai toată ziua cu stomacul gol și să dai impresia nu că nu-ți pasă de mâncare, ci că nici măcar n-o observi. Atâta control la o fată atât de tânără; dăruire, ambiție chiar. Dacă aceste puteri ar putea fi folosite într-un scop nobil, cât de departe ar putea oare s-o propulseze pe Anna O’Donnell? Exercitându-și meseria alături de multe infirmiere, Lib aflase că autocontrolul cântărea mai mult decât aproape oricare alt talent.
Își ciuli urechea la clinchetele și murmurul vocilor din jurul mesei aflate de cealaltă parte a ușii rămase pe jumătate deschisă. Chiar dacă se dovedea că mama nu avea nicio implicare în înșelătorie, era clar că toată tevatura îi era pe plac, asta ca să nu spunem mai mult.
Și mai era și cutia cu bani de la intrare. Cum suna vechiul proverb? „Copiii sunt bogăția săracilor”. Bogăție metaforică – dar uneori și în sensul literal.
Anna dădu paginile, gura ei forma cuvinte șoptite.
Agitație în bucătărie. Lib scoase capul pe ușă și o văzu pe sora Michael scoțându-și pelerina neagră. Se înclină respectuos în direcția maicii.
— Te vei ruga alături de noi, nu-i așa, soră? întrebă doamna O’Donnell.
Măicuța murmură ceva despre faptul că n-ar vrea s-o lase pe domnișoara Wright să aștepte.
— E-n regulă, se simți Lib îndatorată să spună.
Se întoarse către Anna. Stătea atât de aproape în spatele ei – spectrală în cămașa ei de noapte –, încât Lib tresări. Copila ținea pregătit în mână șiragul din boabe maronii.
Anna se strecură pe lângă Lib pentru a îngenunchea pe podeaua de pământ, între părinții ei. Măicuța și servitoarea erau deja în genunchi, atingând amândouă cu degetele cruciulița de la capătul rozariului.
— Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul Cerului și al pământului. Cuvintele răsunară pe cele cinci voci.
Lib nu putea să plece acum, pentru că sora Michael își ținea ochii închiși, iar fata ei, încadrată de acel acoperământ ce ascunde privirea, era aplecată
deasupra mâinilor împreunate; nimeni nu o ținea pe Anna sub observație.
Așa că Lib se duse și se așeză lângă perete, de unde putea s-o vadă bine.
Mormăiala se preschimbă în Tatăl Nostru, iar Lib își aduse aminte că
învățase rugăciunea când era tânără. Cât de puține lucruri reținuse din toate astea. Poate că credința nu exercitase cine știe ce influență asupra ei; rămăseseră în urmă de-a lungul anilor, asemenea altor lucruri copilărești.
VP - 50
— Și ne iartă nouă greșelile noastre – în acest moment, își loviră cu toții pieptul la unison, uimind-o pe Lib – precum și noi iertăm greșiților noștri.
Speră că acum se vor ridica în picioare ca să-și spună noapte bună. Dar nu, grupul se lansă într-o Ave Maria, apoi urmă încă una și încă una. Era ridicol; oare avea să rămână blocată aici toată seara? Clipi pentru a-și umezi ochii obosiți, dar nu-și luă privirea de la Anna și de la părinții ei, trupurile lor solide încadrându-l pe cel al fiicei lor. Ar fi fost suficientă și cea mai scurtă întâlnire a mâinilor pentru ca fata să primească o fărâmă de mâncare.
Lib își miji ochii, asigurându-se că nimic nu ajunge între buzele roșii ale Annei.
Trecu un sfert de oră până să-și verifice ceasul care-i atârna de mijloc. În timpul acestor vociferări obositoare, copila nu se legănă, nu se înmuie nici măcar o clipă: Lib își lăsă privirea să rătăcească prin încăpere pentru o clipă, pentru a-și odihni ochii. Între două scaune era legat un sac de tifon burdușit, care picura într-o căldare. Ce putea fi?
Cuvintele rugăciunii se schimbaseră.
— Către tine strigăm surghiuniții fii ai Evei…
În cele din urmă, murmurele ajunseră la final. Catolicii se ridicară, frecându-și picioarele ca să se dezmorțească, iar Lib putea să plece.
— Noapte bună, mămico, spuse Anna.
— Vin într-un minut să-ți spun noapte bună, îi spuse Rosaleen.
Lib își luă pelerina și geanta. Pierduse ocazia de a avea o întrevedere în privat cu măicuța; într-un fel, nu-i venea să-i spună deschis, de față cu fata:
„Nu-ți lua ochii de la ea nici măcar o clipă”.
