— N-ar fi mai bine să se așeze, în caz că va trebui să stea nemișcată vreme îndelungată? întrebă Lib.
Cu singura ocazie când pozase pentru un dagherotip – pe când se număra printre infirmierele domnișoarei N. –, i se păruse a fi o treabă obositoare.
După câteva minute, una dintre tinerele mai capricioase se mișcase, făcând ca imaginea să devină cețoasă, așa că fuseseră nevoite să ia totul de la capăt.
Reilly chicoti și mută aparatul câțiva centimetri mai încolo, pe picioarele cu roți ale trepiedului.
— Aveți de-a face cu un maestru al tehnicii moderne a colodiului umed.
Trei secunde, atâta tot. Toată treaba, de la declanșare la placă, nu-mi ia mai mult de zece minute.
Anna stătea acolo unde o pusese Reilly, lângă o masă șubredă, cu mâna dreaptă odihnindu-se lângă o vază cu trandafiri din mătase.
Bărbatul înclină o oglindă aflată pe un suport, astfel încât un dreptunghi de lumină încadră chipul fetei, apoi fotograful se băgă sub draperia neagră
care-i acoperea aparatul.
— Ochii la mine acum, fetițo. La mine, la mine.
Privirea Annei rătăci prin încăpere.
VP - 44
— Uită-te la publicul tău.
Asta avea și mai puțin sens pentru copilă. Ochii ei o găsiră în schimb pe Lib și aproape că zâmbi, cu toate că Lib nu zâmbea.
Reilly reapăru și băgă în fanta aparatului un dreptunghi de lemn.
— Rămâi așa. Nemișcată ca o piatră.
Dădu jos capacul de alamă al obiectivului.
— Unu, doi, trei…
Apoi îl închise repede și-și dădu la o parte din ochi părul unsuros.
— Puteți pleca, doamnelor.
Împinse ușa și sări din căruță, apoi urcă înapoi cu găleata lui plină de chimicale puturoase.
— De ce țineți găleata afară? întrebă Lib, luând-o pe Anna de mână.
Reilly trăgea de niște sfori ca să lase una după alta storurile de la ferestre și să facă întuneric în interiorul căruței.
— Fiindcă poate să explodeze.
Lib o smuci pe Anna spre ușă.
Odată ieșite din căruță, copila trase adânc aer în piept, privind în direcția câmpurilor verzi. În lumina soarelui, Anna O’Donnell părea aproape transparentă; o venă albastră îi ieșea în relief pe tâmplă.
A urmat o după-amiază lungă, petrecută în dormitor. Fata și-a murmurat rugăciunile și a citit din cărți. Lib s-a angajat în lectura unui articol despre ciuperci, destul de interesant, din revista All the Year Round. La un moment dat, Anna mai acceptă două lingurițe de apă. Stăteau la doar câțiva metri una de cealaltă, iar Lib îi mai arunca fetei câte o privire, ridicând ochii din pagină. E ciudat să te simți atât de legat de o altă persoană.
Lib nu se putea duce nici măcar până la latrină; trebuia să se mulțumească doar cu oala de noapte.
— Anna, ai nevoie de asta?
— Nu, mulțumesc, doamnă.
Lib lăsă oala de noapte, acoperită cu o cârpă, lângă ușă. Își reprimă un căscat.
— Ai vrea să facem o plimbare?
Anna se lumină.
— Chiar putem?
— Atâta timp cât sunt cu tine.
Voia să testeze rezistența fetei; oare membrele umflate o stânjeneau la mers? În plus, Lib nu mai suporta să stea închisă în cameră.
În bucătărie, stând una lângă cealaltă, Rosaleen O’Donnell și Kitty luau smântână din tingiri cu două strecurători ca niște farfurioare. Servitoarea părea să fie pe jumătate cât stăpâna.
VP - 45
— Ai nevoie de ceva, iubito? o întrebă Rosaleen.
— Nu, mămico, mulțumesc.
