— Foarte bine, tăticule.
Îi zâmbea radioasă.
Malachy O’Donnell rămase locului, dând din cap.
Dezamăgirea apăsa asupra lui Lib. S-ar fi așteptat la ceva mai mult din partea unui tată. Marele saltimbanc din spatele scenei – sau cel puțin un părtaș la conspirație, la fel de colțuros ca nevastă-sa. Dar țărănoiul ăsta…
— Țineți, ăă, vaci, domnule O’Donnell?
— Păi, acum am câteva, spuse el. Am luat în arendă câteva pajiști inundate unde să le pasc. Vând… știi dumneata… drept fertilizator.
Lib înțelese că se referea la bălegar.
— Vacile, mă înțelegeți, câteodată…
Vocea lui Malachy se stinse.
— Ele atâta se rătăcesc și-și rup picioarele și rămân blocate la fătare, c-ați putea spune că aduc mai multe belele decât prinosuri.
Ce mai văzuse Lib pe lângă fermă?
— Aveți și păsări de curte, nu-i așa?
— A, ele-s ale lui Rosaleen acum. Doamna O’Donnell.
Bărbatul mai dădu o dată din cap, ca și cum s-ar fi ajuns la o înțelegere și o mângâie pe fiică-sa pe frunte. Se îndreptă spre ușă, apoi făcu cale întoarsă.
— Voiam să vă spun. Băiatul acela de la ziar e aici.
— Poftim?
El făcu un gest către fereastră. Prin sticla soioasă.
Lib văzu o căruță cu coviltir.
— Ca s-o ia pe Anna.
— S-o ducă unde? sări ea.
Serios acum, ce credeau oamenii aceia din comisie că fac? Aranjau ca supravegherea să aibă loc în bordeiul ăla înghesuit și neigienic, apoi se răzgândeau și o trimiteau pe copilă în altă parte?
— Doar ca să-i ia fața, spuse tatăl. Imaginea.
REILLY & FIII, FOTOGRAF, scria cu litere înflorate pe caravană. Lib auzi vocea unui străin în bucătărie. O, dar asta era prea mult. Făcu câțiva pași apoi își aduse aminte că n-avea voie s-o lase pe fată singură. În loc de asta, își petrecu brațele în jurul trupului.
Rosaleen O’Donnell năvăli înăuntru.
— Domnul O’Reilly e gata să-ți facă dagherotipul, Anna.
VP - 43
— Chiar e necesar? întrebă Lib.
— Este pentru a fi gravată și pusă în ziar.
Gravarea portretului micii oportuniste, de parcă ea ar fi regina. Sau mai degrabă un vițel cu două capete.
— Cât de departe este studioul lui?
— Cred că-l face chiar acolo în căruță, zise doamna O’Donnell arătând cu degetul înspre fereastră.
Lib o lăsă pe copilă să o ia înainte, dar o trase la o parte când se apropie de o găleată neacoperită, care răspândea un miros înțepător de chimicale.
Recunoscu alcoolul, dar mai era ceva… eter sau cloroform? Acele duhori fructate au purtat-o pe Lib înapoi la Scutari, unde sedativele păreau întotdeauna pe punctul de a se termina în mijlocul unei amputări.
În timp ce o ajută pe Anna să urce scara ce fusese coborâtă din căruța acoperită, Lib strâmbă din nas când simți o duhoare și mai neașteptată. Ceva ce semăna a oțet și-a cuie.
— Scriitorașul a venit și-aplecat, așa-i? întrebă bărbatul cu părul lins și haine boțite din căruță.
Lib își îngustă ochii.
— Jurnalistul care scrie despre fată.
— Nu știu nimic despre niciun jurnalist, domnule Reilly.
Redingota lui era pătată.
— Și acum, stai lângă florile alea frumoase, te rog, îi spuse el Annei.
