Anna făcu un semn cu capul înspre bucătărie.
Desigur; de cele mai multe ori, familiile celor din clasele de jos aveau mai mulți membri decât paturi, așa că erau nevoiți să improvizeze.
— Și părinții tăi?
— Ei dorm în măietoare.
Lib nu cunoștea acest cuvânt.
— Patul construit în afara bordeiului, dincolo de perdea, explică fata.
Lib observase în bucătărie draperia făcută din saci pentru făină, dar presupusese că acoperea un soi de cămară. Ce prostie din partea familiei O’Donnell să-și lase goală camera cea bună și să doarmă într-o cameră
improvizată. Dar Lib credea că aveau suficientă demnitate pentru a aspira la un pic mai mult de-atât.
Primul lucru pe care-l avea de făcut era să se asigure că în dormitorul acela îngust nu era loc de șiretlicuri. Lib puse mâna pe perete și bucăți de var i se lipiră de degete. Un fel de ipsos umed; nu era făcut din lemn, cărămidă sau piatră, asemenea unei case englezești. Ei bine, asta măcar însemna că orice nișă în care mâncarea ar putea fi ascunsă ar fi fost ușor de descoperit.
De asemenea, trebuia să se asigure că nu exista niciun loc în care copila ar fi putut să se ascundă de privirea lui Lib. Pentru început, paravanul acela șubred de lemn trebuia să dispară; Lib îi îndoi cele trei laturi și îl cără până
la ușă.
Se uită dincolo fără să părăsească dormitorul. Doamna O’Donnell amesteca într-o oală cu trei picioare, pusă deasupra focului, iar servitoarea zdrobea ceva, stând la masa cea lungă.
— Nu vom mai avea nevoie de asta. De asemenea, aș avea nevoie de un lighean cu apă fierbinte și de o cârpă.
— Kitty, i se adresă doamna O’Donnell servitoarei, făcându-i un semn din cap.
Privirea lui Lib se întoarse imediat spre copilă, care își murmura din nou rugăciunile.
Se duse înapoi în dreptul patului îngust proptit de perete și începu să-l desfacă. Scheletul patului era din lemn, iar salteaua era din paie, acoperită
VP - 35
cu o pânză pătată. Ei bine, cel puțin nu era un pat umplut cu pene; domnișoara N. ura penele. O saltea nouă, umplută cu păr de cal ar fi fost mai igienică, dar Lib nu și-ar fi permis să le ceară celor din familia O’Donnell să
strângă bani ca să cumpere una. (Se gândi la cutia plină cu monede, destinată oficial săracilor.) În plus, își reaminti faptul că nu era aici pentru a ameliora sănătatea fetei, ci doar pentru a o studia. Pipăi salteaua de sus până
jos în căutarea unor umflături sau găuri în cusătură, care ar fi putut să dea de gol ascunzătorile.
Dinspre bucătărie se auzi un clinchet ciudat. Un clopoțel? Sună o dată, de două ori, de trei ori. Probabil că așa erau chemați membrii familiei la masa de prânz. Dar bineînțeles că Lib trebuia să aștepte să fie servită în dormitorul îngust.
Anna O’Donnell stătea în picioare, nehotărâtă.
— Pot să mă duc să zic Îngerul Domnului?
— Trebuie să stai într-un loc de unde să te pot vedea, îi reaminti Lib, verificând cu degetele perna umplută cu pene.
Se auzi o voce din bucătărie. Să fi fost a mamei? Copila căzu în genunchi, ascultând concentrată.
— Și ea a zămislit de la Duhul Sfânt, răspunse ea. Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine…
Lui Lib i se păru că recunoaște acea rugăciune. În mod clar, aceasta nu era o rugăciune „personală”; Anna rostea cu voce tare cuvintele, astfel că acestea pătrunseră și-n cealaltă încăpere.
Dincolo de perete, vocile înăbușite ale femeilor se armonizau cu cele ale fetei. Apoi liniște. Din nou doar vocea lui Rosaleen O’Donnell.
— Iată roaba Domnului.
— Fie mie după cuvântul tău! cântă Anna.
Lib trase patul de lângă perete, în așa fel încât de acum încolo să se poată
apropia de el din trei direcții. Întinse salteaua peste cadrul patului pentru a o aerisi și făcu același lucru și cu perna. Ritualul continua, cu chemările și răspunsurile lui, părțile sale corale și ocazionalul sunet al clopoțelului.
— Și a sălășluit printre noi, intonă fata.
Îngenunchind lângă fiecare colț al patului, Lib își trecu mâna pe sub fiecare stinghie, pipăi fiecare nod și denivelare a lemnului în căutare de resturi de mâncare. Pipăi cu ambele mâini podeaua în căutarea unui petic de pământ bătătorit care să fi fost scobit pentru a ascunde ceva.
În cele din urmă rugăciunile părură să se încheie, iar Anna se ridică în picioare.
— Domnișoară Wright, tu nu spui Îngerul Domnului? întrebă ea, cu respirația ușor întretăiată.
VP - 36
— Așa se numește ceea ce tocmai ați recitat? întrebă Lib în loc să
răspundă.
Fata dădu din cap, de parcă toată lumea ar fi știut acest lucru.
