Dar imediat ce o spuse, își dădu seama, străbătută de un fior, că n-o credea nici ea. Nu se știe cum, pentru Anna O’Donnell foamea încetase să
mai existe.
Lib se ridică anevoie în picioare.
— Acum trebuie să dorm, domnule Bryne.
Jurnalistul își netezi părul.
— Domnișoară, dacă într-adevăr nu aveți nimic de ascuns, atunci lăsați-mă să stau cu fata preț de zece minute și am să vă ridic în slăvi în următoarea mea depeșă.
— Nu-mi plac negocierile dumneavoastră.
De data asta o lăsă să plece.
Ajunsă înapoi în camera ei, Lib încercă să doarmă. Aceste schimburi de opt ore îi dădeau peste cap ritmurile corpului. Se săltă cu mare efort din scobitura saltelei și-și aranjă perna.
Stând așa în capul oaselor în întuneric, se întâmplă să-i treacă prin minte pentru prima oară: Dacă Anna nu minte?
Preț de o lungă clipă, făcu abstracție de fapte. Domnișoara N. o învățase că înțelegerea bolii era începutul îngrijirii adevărate; trebuie să înțelegem atât starea mentală, cât și starea fizică a suferindului. Așadar, întrebarea era: oare fata credea în propria ei poveste?
Răspunsul era clar. Anna O’Donnell radia de convingere. Ar putea fi „un caz de isterie”, însă unul întru totul sincer.
Lib simți cum i se lasă umerii. Asta înseamnă că acest copil cu trăsături blânde nu e un dușman; niciun prizonier înăsprit. Doar o fată prinsă într-un fel de visare cu ochii deschiși, care se apropie de marginea unei stânci fără s-o știe. Doar un pacient care are nevoie de ajutorul infirmierei lui, și încă
repede.
VP - 95
TREI
Postul
a posti:
a te abține de la mâncare
a răbda de foame
a te abține de la ceva
Când Lib intră în dormitor, era joi, cinci dimineața. La lumina lămpii care scotea un miros greu, o văzu pe Anna O’Donnell dormind.
— Nicio schimbare? îi șopti ea măicuței.
Aceasta scutură din capul acoperit de bonetă.
Cum ar putea să aducă Lib în discuție vizita doctorului Standish fără să-și dea glas propriilor opinii? Și ce-ar înțelege o măicuță care crede că fetița poate să trăiască cu mană cerească din teoria potrivit căreia Anna era o isterică care se înfometează.
Sora Michael își luă rasa și geanta și plecă.
Chipul copilei pe pernă era un fruct căzut. Lib observă că era mai umflat în jurul ochilor în dimineața aceasta, poate din cauză că fata stătuse lungită
toată noaptea. Unul dintre obraji avea o urmă roșie lăsată de o cută a pernei.
Corpul Annei era o pagină albă care înregistra tot ceea ce i se întâmpla.
Luă unul dintre scaune și se așeză să se uite la Anna de la o distanță de jumătate de metru. Obrazul rotunjit; înălțarea și coborârea cutiei toracice și a pântecului.
Așadar, fata susținea cu tărie că nu mai mâncase de patru luni. Însă
corpul ei spunea altă poveste. Ceea ce trebuia să însemne că până duminică
seara, cineva trebuie s-o fi hrănit și că, într-un fel sau altul… Anna uitase de acest fapt. Sau poate că nici nu băgase de seamă. Era posibil ca hrănirea Annei să fi fost făcută în timp ce ea era într-un fel de transă? Era posibil ca un copil cufundat în somn adânc să poată înghiți mâncare fără să se înece, asemenea unui somnambul care orbecăie prin casă cu ochii închiși? Poate că
atunci când se trezea, Anna nu simțea decât că e sătulă, ca și cum ar fi fost hrănită cu rouă celestă.
Însă acest lucru nu explica de ce în timpul zilei, de patru zile de când începuse supravegherea, copila nu arătase niciun interes față de mâncare.
VP - 96
Mai mult: în ciuda tuturor simptomelor stranii care o supărau, Anna stăruia în convingerea c-ar putea trăi fără hrană.
Lib presupuse c-ar putea fi vorba de o obsesie, o manie. O boală mintală.
Să fie isterie, așa cum o definise acel medic groaznic? Anna îi aducea aminte lui Lib de o prințesă fermecată din basme. Ce-ar putea s-o readucă pe fată la o viață normală? În niciun caz un prinț. O plantă magică de la capătul lumii?
Un șoc care s-o facă să scuipe mușcătura din mărul otrăvit? Nu, ceva simplu asemenea unei guri de aer: rațiunea. Ce-ar fi dacă Lib ar scutura-o chiar acum pe fată pentru a o trezi la realitate și i-ar spune să-și vină în fire?
