Însă refuzul de a accepta faptul că ești nebun făcea parte din definiția nebuniei, presupuse Lib. Saloanele lui Standish erau pline de astfel de oameni.
Pe lângă asta, oare copiii chiar puteau fi considerați ca fiind cu totul întregi la minte? Vârsta de șapte ani era considerată vârsta apariției rațiunii, dar Lib avea impresia că la vârsta aceasta copiii continuau să aibă o imaginație debordantă. Rațiunea de a fi a copiilor era joaca. Bineînțeles că
puteau fi puși la muncă, dar în momentele lor libere, își luau jocurile în serios tot așa cum lunaticii își iau în serios halucinațiile. Asemenea unor mici zeități, copiii își construiau lumile în miniatură din lut sau uneori doar din cuvinte. Pentru ei, adevărul nu era niciodată simplu.
Însă Anna avea unsprezece ani, ceea ce însemna o diferență considerabilă
față de acea vârstă de șapte ani, își spunea Lib, încercând să-și aducă
argumente singură. Alți copii la vârsta ei știau când mâncaseră și când nu; erau suficient de mari pentru a face diferența dintre un fapt real și o închipuire. Ceva legat de Anna O’Donnell era foarte diferit, foarte greșit.
Anna O’Donnell, care dormea adânc. Încadrat de mica fereastră din spatele ei, orizontul revărsa aur lichid. Simpla idee de a teroriza cu tuburi o fetiță delicată, de a pompa mâncare în corpul ei, sus sau jos…
Pentru a-și alunga aceste gânduri, Lib luă cartea Însemnări privind îngrijirea bolnavilor. Observă o frază pe care o subliniase la prima lectură:
„Ea nu trebuie să bârfească niciodată, să nu vorbească nicicând în van; ea n-ar trebui să răspundă niciodată la întrebările privind bolnavul pe care îl are în grijă, decât celor care au dreptul de a i le adresa”.
Oare William Bryne avea un astfel de drept? Lib n-ar fi trebuit să-i vorbească atât de deschis cu o seară înainte, în sala de mese – sau poate că
n-ar fi trebuit să-i vorbească deloc.
Își ridică privirea și tresări, pentru că fata se uita direct la ea.
— Bună dimineața, Anna.
Cuvintele îi ieșiră prea repede pe gură, ca și cum și-ar fi recunoscut o vină.
VP - 97
— Bună dimineața, domnișoară Care-Ți-o-Fi-Numele.
Fu o nechibzuință din partea ei, dar Lib se trezi că râde.
— Elizabeth, dacă chiar vrei să știi.
Suna ciudat. Ultimul care folosise acest nume era soțul cu care Lib fusese căsătorită timp de unsprezece luni, iar la spital i se spunea „domnișoara Wright”.
— Bună dimineața, domnișoară Elizabeth, spuse Anna, încercându-i numele.
Suna ca și cum ar fi fost vorba de o cu totul altă femeie.
— Nimeni nu-mi spune așa.
— Atunci cum ți se spune? întrebă Anna, ridicându-se în coate și frecându-se la ochi.
Lib regreta deja faptul că își divulgase prenumele, dar pe de altă parte nu urma să rămână aici pentru mult timp, așa că, de fapt, ce conta?
— „Domnișoară Wright” sau „soră” sau „doamnă”. Ai dormit bine?
Fata făcu un efort să se ridice în capul oaselor.
— Eu m-am culcat și am adormit; sculatu-m-am, că Domnul mă va sprijini, murmură ea. Și familia ta cum îți spune?
Lib era zăpăcită de trecerea rapidă de la Scripturi la conversația banală.
— Nu mai am pe nimeni.
Practic, așa stăteau lucrurile; sora ei, dacă mai era în viață, alesese să
plece într-un loc inaccesibil.
Anna făcu ochii mari.
Lib își aduse aminte că în copilărie, familia i se păruse necesară și îngrăditoare asemenea unui lanț muntos. Nu și-ar fi putut imagina că, pe măsură ce deceniile treceau, va fi aruncată într-un tărâm fără limite. Lib își dădu seama acum cât de singură era pe lume.
— Dar când erai mică, spuse Anna, ți se spunea Eliza? Elsie? Effie?
Lib alese să facă o glumă.
— Ce-i asta, povestea lui Rumpelstiltskin?
— Cine-i ăsta?
— Un mic spiriduș care…
Însă în acel moment, Rosaleen O’Donnell intră valvârtej, mai degrabă
pentru a-și saluta fiica, nu pentru a-i acorda atenție infirmierei. Acel spate lat ca un scut, aruncat în fața fetei, acel cap întunecat aplecat asupra capului mai mic. Silabe adoratoare; în gaelică, fără îndoială. Întregul spectacol o irită
