pe Lib.
Presupuse că atunci când o mamă rămâne cu un singur copil acasă, toată
dragostea e canalizată asupra acestuia. Oare Pat și Anna mai aveau și alți frați sau surori? se întrebă ea.
VP - 98
Anna stătea acum în genunchi lângă mama ei, cu mâinile împreunate și ochii închiși.
— Am păcătuit prea mult, în gând, în vorbe și în fapte prin greșeala mea, prin greșeala mea, prin cea mai mare greșeală a mea.
La fiecare greșeală, fata își lovea pieptul cu pumnii strânși.
— Amin, intonă doamna O’Donnell.
Anna începu o altă rugăciune:
— Fecioară blajină și blândă, lasă-mă, o, lasă-mă să fiu copilul tău.
Lib se gândi la dimineața lungă pe care o avea în față. Mai târziu va trebui s-o țină pe fată ascunsă, în caz c-ar fi apărut cei dornici s-o viziteze.
— Anna, îi spuse ea imediat ce mama ei se întoarse în bucătărie, ce-ar fi să facem o plimbare de dimineață?
— Abia s-a luminat de ziuă.
Lib nici măcar nu-i luase încă pulsul, dar asta putea să mai aștepte.
— De ce nu? Îmbracă-te și pune-ți pelerina.
Fata își făcu cruce și, în timp ce-și trăgea cămașa de noapte peste cap, șopti rugăciunea cu Dorothy. Aceea de pe omoplat, verzui-maronie, era o vânătaie nouă? Lib își însemnă în carnețel.
În bucătărie, Rosaleen O’Donnell le spuse că afară era încă întuneric și c-ar putea să cadă într-o grămadă de bălegar sau să-și scrântească glezna.
— Voi avea mare grijă de fiica dumneavoastră, spuse Lib și întredeschise ușa.
Păși afară, urmată de Anna. Găinile cloncăniră și se risipiră. Briza umedă
era încântătoare.
De data aceasta porniră prin spatele bordeiului, pe poteca abia vizibilă
dintre două câmpuri. Anna mergea încet și cu pași inegali, făcând observații în legătură cu tot ce vedea. Nu-i așa că era amuzant faptul că ciocârliile nu puteau fi niciodată zărite pe pământ, ci doar atunci când țâșneau pe cer ca să
cânte? O, ia uite, acel munte de colo, din spatele căruia se ițește soarele, e cel pe care ea îl numește balena ei.
Lib nu văzu niciun munte în acest peisaj plat. Anna arăta către o movilă
joasă; nu încăpea îndoială că pentru locuitorii din inima ținutului fiecare val de pământ era o culme muntoasă.
Uneori, Anna își imagina că poate să zărească vântul; domnișoarei nu-tocmai-Elizabeth i-a trecut vreodată asta prin minte?
— Spune-mi domnișoară Wright…
— Ori soră, ori doamnă, spuse Anna chicotind.
Plină de vitalitate, se gândi Lib; cum era posibil ca această copilă să fie înfometată? Cineva continua s-o ajute pe Anna.
Gardurile vii sclipeau acum în soare.
VP - 99
— Care-i cea mai întinsă apă pe care-i cel mai puțin primejdios să o treci?
întrebă Lib.
— Asta-i o ghicitoare?
— Bineînțeles, una pe care am învățat-o când eram mică.
— Hm, cea mai întinsă apă, repetă Anna.
— Ți-o imaginezi ca pe o mare, nu-i așa? N-o mai face.
— Am văzut marea în imagini.
Să crești pe această mică insulă și cu toate astea să nu-i fi văzut niciodată
nici măcar marginea…
