— Ia-o înainte, îi sugeră Lib Annei. Ce-ar fi să culegi niște flori cu care să-ți împodobești camera?
Copila se supuse. Lib continuă totuși să o țină sub observație. Îi trecu prin minte că era posibil ca prin preajmă să se găsească fructe de pădure, ba chiar și nuci necoapte… Era posibil ca o isterică – dacă într-adevăr Anna era isterică – să hăpăie mai multe îmbucături de mâncare fără să fie conștientă
de ceea ce face?
— Nu prea știu ce să vă răspund la întrebare, îi spuse ea medicului.
Se gândi la expresia lui Standish: înfometată.
McBrearty împunse pământul moale cu bastonul.
Lib ezită, apoi se sili să-i pronunțe numele.
VP - 101
— A avut doctorul Standish ocazia să vorbească cu dumneavoastră seara trecută după ce a plecat de la Anna?
Se pregătise cu cele mai bune argumente împotriva hrănirii cu forța.
Fața bătrânului se încreți ca și cum ar fi mușcat din ceva acru.
— Tonul lui a fost extrem de nepoliticos. După ce am avut amabilitatea de a-l lăsa tocmai pe el, dintre toți doritorii, să o vadă pe fată!
Lib așteptă.
Dar era evident că McBrearty nu avea de gând să-i vorbească despre săpuneala pe care o primise.
— Respirația ei e în continuare normală? întrebă el în schimb.
Lib dădu din cap.
— Sunetele cardiace, pulsul?
— Da, încuviință ea.
— Doarme bine?
Lib încuviință din nou din cap.
— Pare bine dispusă, iar vocea ei e în continuare puternică, observă el. N-a vomitat, n-a avut diaree?
— Păi, nu prea mă aștept la așa ceva de la cineva care nu mănâncă.
Ochii apoși ai bătrânului se aprinseră.
— Așadar, crezi că trăiește într-adevăr fără…
Lib îl întrerupse:
— Vreau să spun că nu mănâncă suficient cât să expulzeze ceva. Anna nu produce excremente și doar foarte puțină urină, preciză ea. Asta îmi sugerează că mănâncă totuși ceva – sau mai degrabă că până în momentul începerii supravegherii a mâncat însă nu suficient pentru a produce reziduuri.
Oare ar trebui să menționeze c-ar putea să fie hrănită pe timpul nopții, fapt de care Anna n-a fost conștientă în toate aceste luni? Se panică; dintr-odată, teoria îi suna la fel de implauzibilă ca oricare dintre teoriile bătrânului.
— Nu credeți că ochii ei au devenit și mai bulbucați? întrebă ea. Pielea ei e acoperită de vânătăi și de cruste uscate, iar gingiile îi sângerează. Mă
gândeam c-ar putea fi vorba de scorbut. Sau chiar de pelagră. Pare fără
îndoială anemică.
— Bine, domnișoară Wright, zise McBrearty împungând iarba moale cu bastonul. Începem să ne hazardăm dincolo de competențele noastre?
Un tată indulgent criticându-și copilul.
— Să-mi fie cu iertare, doctore, spuse ea cu asprime.
— Lasă astfel de mistere pe seama celor care au fost instruiți să le rezolve.
VP - 102
Lib ar fi dat orice să afle unde fusese instruit McBrearty și cât de riguros, și dacă asta se întâmplase în acest secol sau în cel trecut.
— Sarcina dumitale este doar să observi, pur și simplu.
Dar nimic nu era simplu la această sarcină; Lib știa acum acest lucru, dar când sosise, habar nu avusese.
— Ea e!
Un țipăt în depărtare. Venea dinspre o căruță plină ochi, oprită în fața casei familiei O’Donnell. O parte dintre pasageri își fluturau mâinile.
