— Dumneavoastră vi se pare viu, doamnă? Măi să fie.
Proptit în poala mamei lui. Buzele înnegrite, primul semn al descompunerii; ar fi trebuit să-și dea seama. Oare băiatul soților O’Donnell stătuse mort o zi întreagă sau chiar două, trei, în timp ce familia îl aștepta pe fotograf?
Rosaleen O’Donnell se apropiase atât de mult, încât Lib tresări. Femeia pipăi sticla.
— Ce lucrătură de penel la ochi, nu-i așa?
Cineva pictase în fotografie albul ochilor și pupilele peste pleoapele închise ale cadavrului; de asta avea o privire atât de reptiliană.
Tocmai atunci, în casă intră domnul O’Donnell, scuturându-și noroiul de pe cizme. Soția lui îl salută în gaelică, apoi o dăduse pe engleză.
— Stai s-auzi ceva, Malachy. Domnișoara Wright credea că Pat mai e încă
pe lumea asta!
Femeia avea un anumit talent în a se desfăta cu lucruri macabre.
— Sărmanul Pat, spuse Malachy dând din cap, fără să pară jignit.
— Din pricina ochilor s-a păcălit, zise Rosaleen O’Donnell bătând cu degetul în sticlă. A meritat toți banii.
Brațele Annei se odihneau acum fără vlagă în poala ei, iar ochii reflectau flăcările. Lui Lib îi venea s-o scoată din camera aceea.
— S-a prăpădit de la stomac, spuse Malachy O’Donnell.
Kitty se smiorcăi și-și șterse unul dintre ochi cu mâneca jerpelită.
— I-am adus cina. Nu putea să se atingă de nimic.
Bărbatul i se adresa lui Lib, așa că fu nevoită să dea din cap.
— Durerea s-a dus aici și apoi aici, vedeți? Malachy se împunse în zona buricului, apoi mai jos, în dreapta. S-a umflat ca un ou.
Vorbea mai fluent decât îl auzise vorbind vreodată.
— Dimineața s-a simțit mai bine, așa că ne-am gândit că până la urmă e mai bine să nu-l deranjăm pe doctorul McBrearty.
Lib încuviință din nou. Oare tatăl i se adresa ei pentru că voia să afle părerea unui specialist? Voia să primească un soi de iertare?
— Însă Pat tot se simțea slăbit și avea friguri, spuse Rosaleen O’Donnell, așa c-am stivuit toate păturile din casă pe patul lui și am băgat-o pe sora lui lângă el ca să-l încălzim.
VP - 106
Lib se înfioră. Nu doar din cauza celor auzite, ci și pentru că lucrurile acestea erau repovestite în prezența unei fete sensibile.
— Gâfâia un pic și aiura, ca și cum ar fi visat, murmură mama.
— Și înainte de micul dejun, dus a fost, bietul băiat, spuse Malachy O’Donnell. N-am avut timp nici măcar să trimitem după preot.
Scutură din cap ca și cum ar fi vrut să scape de o muscă.
— Prea bun pentru lumea asta, exclamă Rosaleen.
— Îmi pare nespus de rău, spuse Lib.
Se întoarse spre dagherotip, astfel încât să nu fie nevoită să se uite la părinți. Dar descoperi că nu putea să suporte strălucirea acelor ochi, așa că o luă pe Anna de mâna rece ca gheața și se întoarse cu ea în dormitor.
Privirea ei se opri asupra cufărașului cu comori. Părul castaniu-închis din statueta pe care o spărsese era pesemne al fratelui ei. Tăcerea Annei o îngrijora pe Lib. Cum era posibil să pui o copilă lângă un muribund, ca pe o cărămidă caldă?
— Îmi închipui c-ai suferit din cauza pierderii fratelui tău.
Fața fetei se schimonosi.
— Nu-i vorba de asta. Adică… da, bineînțeles, domnișoară Elizabeth, dar nu despre asta-i vorba. Se apropie de Lib și îi șopti: Mămica și tăticul cred că
el e în rai. Doar că, vedeți dumneavoastră, nu putem fi siguri de asta.
Niciodată să nu disperi, dar nici să nu presupui, acestea-s cele două păcate de neiertat împotriva Sfântului Duh. Dacă Pat e în purgatoriu, atunci el arde…
— O, Anna, o întrerupse Lib. Inutil să te frămânți atât. Era doar un băiat.
— Dar cu toții suntem păcătoși. Și s-a îmbolnăvit atât de repede, că nu i-a fost acordată iertarea la timp.
Lacrimi cădeau pe gulerul fetei.
Spovedania – da, catolicii se agățau de noțiunea potrivit căreia aceasta avea puterea de a șterge toate păcatele.
Anna plângea atât de tare, încât Lib abia reuși să-i distingă cuvintele:
