Prin panica simțită de Lib răzbi o împunsătură de plăcere – Bryne o lua în serios.
— În plus, mi s-a impus cu strictețe să nu-mi expun opiniile până când nu-i dau comitetului raportul în duminica fiecărei săptămâni.
Bărbatul aruncă creionul pe masă.
— Și atunci de ce mă amăgiți, dacă nu pot să folosesc niciun cuvânt din ce mi-ați spus?
— Îmi cer iertare, spuse Lib tăios. Ce-ar fi să considerăm subiectul ca și încheiat.
Bărbatul zâmbi plin de mâhnire.
— Așadar, sunt nevoit să mă întorc la relatarea bârfelor. Și nu toate sunt binevoitoare. Știți, fata e departe de a fi preferata tuturor oamenilor din aceste locuri.
— Vreți să spuneți că unii presupun c-ar fi o mincinoasă?
— Bineînțeles, sau chiar mai rău de-atât. Noaptea trecută am cinstit un muncitor furios cu un pahar, iar acesta mi-a împărtășit convingerea lui: în spatele afacerii se află spiridușii.
— Ce vreți să spuneți?
— Motivul pentru care Anna nu mănâncă este acela că ea e de fapt un monstruos prunc schimbat la naștere, deghizat în fetiță.
„Ăilalți… Se ploconeau pe lângă ea”. Așa îl auzise Lib pe un fermier bărbos zicând în noaptea în care ajunsese. Probabil că voise să spună că Anna era însoțită de o întreagă hoardă invizibilă de spiriduși.
— Individul voia chiar să propună un remediu. „Dacă-i bătut sau pus pe foc” – pronunția lui Bryne era de o precizie brutală – „apăi atuncea are să se întoarcă de unde a venit!”
Lib se înfioră. Găsea că tocmai acest gen de ignoranță alimentată de alcool este monstruoasă.
— Ați avut vreodată un alt caz care să semene întrucâtva cu cel al Annei O’Donnell?
Lib scutură din cap.
— Cât am lucrat ca infirmieră privată, am întâlnit cazuri înșelătoare –
oameni sănătoși care pretindeau că suferă de vreo boală curioasă. Însă Anna e exact opusul. O copilă subnutrită care susține că e sănătoasă tun.
— Hm. Dar oare pe ipohondri trebuie să-i considerăm niște prefăcuți?
întrebă Bryne.
Lib se simți stânjenită, ca și cum și-ar fi batjocorit angajatorii.
VP - 109
— Mintea poate să zăpăcească trupul, sublinie el. Dacă te gândești la scărpinat, îți vine să te scarpini. Sau la căscat…
Și dintr-odată îl apucă un căscat.
— Bine, dar…
Lib fu nevoită să se oprească, căci căsca și ea.
Bryne izbucni într-un hohot de râs homeric, apoi tăcu și se uită în gol.
— Presupun că e în limita posibilului ca o minte antrenată să-i poată
comanda corpului să continue să funcționeze fără mâncare, cel puțin pentru o vreme.
Dar ia stai un pic. La prima întâlnire a lui Lib cu Bryne, el o numise pe Anna o impostoare; la următoarea, o acuzase pe Lib c-o împiedică pe Anna să mănânce. Iar acum, desconsiderând ideea hrănirii în somn, sugera că cei care susțineau c-ar fi un miracol ar putea avea dreptate?
— Să nu-mi spuneți că aveți de gând să treceți în tabăra familiei O’Donnell.
Bryne strâmbă din gură.
— E de datoria mea să fiu destupat la minte. În India – unde am fost trimis pentru a relata despre răscoala sipailor – nu e ceva neobișnuit ca fachirii să susțină că au atins anabioza.
— Făcături?
— Fachiri, oameni sfinți, o corectă el. Colonelul Wade, fost agent al guvernatorului general al Punjabului, mi-a spus că a fost martor la dezgroparea unui anumit personaj cunoscut drept Fachirul din Lahore. A stat patruzeci de zile sub pământ – fără hrană, băutură, lumină, doar cu puțin aer –, iar individul a ieșit din pământ sănătos, voios.
Lib pufni.
Bryne dădu din umeri.
— Tot ce vă pot spune e că acest bătrân soldat călit în bătălii mi-a turuit cu atâta convingere, încât aproape c-am fost înclinat să-l cred.
— Iar dumneavoastră sunteți un cinic reprezentant al presei.
— Chiar așa? Recunosc falsitatea de la o poștă, spuse Bryne. Asta mă face să fiu un cinic?
