— Trebuie să fim curățați înainte de a fi lăsați să intrăm.
— Prea bine, așadar, fratele tău va fi curățat.
Tonul adoptat de Lib era absurd de practic, ca a unei dădace care umple cu apă o cadă.
— Prin foc, doar prin foc.
— O, copilă…
Asta era o limbă care-i era străină și, sincer, una pe care nu voia s-o învețe. O bătu stângaci pe umăr. Simți nodul osului.
•
VP - 107
— Nu trece asta în ziarul dumitale, spuse Lib, aplecată asupra unui fel de tocăniță. (Îl găsise pe William Bryne luând prânzul într-o mică încăpere de la Ryan’s, la unu și jumătate, după ce i se terminase schimbul.)
— Continuați.
Lib decise să ia asta drept o promisiune. Continuă cu voce joasă:
— Anna O’Donnell îl jelește pe singurul ei frate, care a murit din cauza unei boli la stomac, în urmă cu nouă luni.
Bryne nu făcu decât să dea din cap și-și șterse farfuria cu o coajă de pâine.
Lib era iritată.
— Vă îndoiți că asta ar putea să provoace colapsul mental al unui copil?
El dădu din umeri.
— Am putea spune că întreaga mea țară e în doliu, domnișoară Wright.
Credeți că vreo familie a rămas neafectată după șapte ani de foamete și epidemii?
Nu știa ce să spună.
— Șapte ani, serios?
— Cartoful n-a mai ieșit în ’45 și a revenit complet abia în ’52, îi spuse el.
Lib scoase cu discreție un os din gură – de iepure, probabil.
— Totuși, ce-ar putea ști Anna despre problemele care frământă nația? Ar putea să aibă impresia că e singura fată care a pierdut vreodată un frate.
Imnul îi sună în cap: „Nu lăsa să mă despart de tine”.
— Poate că se frământă întrebându-se de ce l-a luat Domnul pe el și nu pe ea.
— Să înțeleg că e deprimată?
— Uneori, spuse Lib fără convingere. Însă alteori e exact opusul: ființa ei e aprinsă de o bucurie secretă.
— Apropo de secrete, n-ați reușit încă să o surprindeți cum încearcă să
pună mâna pe mâncare?
Lib scutură din cap. Și spuse încet:
— Am ajuns să fiu de părere că Anna chiar crede că trăiește din nimic.
Ezită, dar trebuia să-și testeze ideea pe cineva.
— Mi-am dat seama că e posibil ca unul dintre cei din casă, profitând de starea ei de auto-amăgire, să-i dea să mănânce în timp ce doarme.
— Ei, acum.
William Bryne își dădu la o parte șuvițele roșcate de pe frunte.
— Un asemenea subterfugiu ar explica convingerea Annei potrivit căreia n-a mai mâncat de patru luni. Dacă era oarecum inconștientă în timp ce cineva îi turna vreo zeamă lungă pe gât…
— Posibil. Dar e oare verosimil? Bryne își luă creionul. Aș putea să expun acest lucru în următoarea mea depeșă?
VP - 108
— Nici vorbă! E o speculație, nu un fapt.
— Aș numi-o opinia de specialist a infirmierei ei.
