— Tot așa și cu infirmierele. Pare că le vine mult mai natural să aibă grijă
de un singur individ decât de o mulțime.
Bryne ridică o sprânceană, de un castaniu palid.
— Acesta-i motivul pentru care domnișoara… cea care m-a instruit, se corectă Lib, nu ne permitea să ne așezăm lângă pacient ca să-i citim și așa mai departe. Spunea că asta ar putea conduce la atașament.
— La flirt, la giugiuleli și așa mai departe?
Ea refuză să roșească.
— N-aveam timp de pierdut. Ne spunea: „faceți ce trebuie făcut și mergeți mai departe.”
— Domnișoara Nightingale fiind și ea invalidă acum, desigur, spuse Bryne.
Lib îl fixă cu privirea. În ultimii ani nu auzise ca îndrumătoarea ei spirituală să fi avut vreo apariție publică, dar presupuse că domnișoara N. își continua în liniște măsurile de reformare a spitalelor.
— Îmi pare rău, spuse el, aplecându-se peste masă. N-ați știut.
Lib făcu un efort să-și vină în fire.
— Să înțeleg că într-adevăr a fost o doamnă atât de deosebită cum se spune?
— Ba chiar mai mult, zise Lib, gâtuită de emoție. Și rămâne în continuare, indiferent că-i invalidă sau nu.
Împinse la o parte resturile de tocană – nici de data asta nu putuse să
termine de mâncat – și se ridică-n picioare.
— Ardeți de nerăbdare să părăsiți locul ăsta, așa-i? întrebă William Bryne.
Lib alese să răspundă ca și cum jurnalistul s-ar fi referit la ținuturile centrale ale Irlandei, și nu la această înghesuită sală de mese.
— Ei, bine, câteodată mi se pare că secolul al XIX-lea nu a ajuns încă în această parte a lumii.
El zâmbi.
— Lapte pentru spiriduși, discuri de ceară pentru a ține departe incendiile și inundațiile, fete care trăiesc doar cu aer… Există oare vreo basnă pe care irlandezii să n-o înghită?
VP - 112
— Lăsând spiridușii deoparte, spuse Bryne, cei din ținutul meu înghit orice basnă pe care le-o servește preotul nostru.
Așadar, și el era catolic; acest lucru o surprinse într-o oarecare măsură pe Lib.
Bryne îi făcu semn să se apropie. Ea se aplecă spre el, doar un pic.
— De asta am pariat toți banii pe domnul Thaddeus, murmură el. E
posibil ca fata soților O’Donnell să fie nevinovată – e posibil chiar să fi dormit neîntoarsă în timpul lunilor când era hrănită noaptea, asta dacă aveți dreptate –, dar cum rămâne cu maestrul păpușar?
Ca o lovitură în coaste. Oare Lib de ce nu se gândise la asta? Într-adevăr, preotul era prea mieros, prea zâmbitor.
Dar ia stai. Își îndreptă spatele. Să acționăm în mod logic și imparțial.
— Domnul Thaddeus susține că a îndemnat-o pe Anna să mănânce încă
de la început.
— Doar a îndemnat-o? E enoriașa lui, și încă una de o pioșenie ferventă.
El i-ar putea porunci să urce în genunchi un munte. Nu, eu spun că părintele a fost de la bun început în spatele înșelătoriei.
— Dar din ce motiv?
Bryne își frecă degetul mare de celelalte degete.
— Donațiile vizitatorilor au fost date nevoiașilor, spuse Lib.
— Ceea ce înseamnă că au fost date Bisericii.
Simțea că i se învârte capul. Era groaznic de plauzibil.
— Dacă domnul Thaddeus reușește să obțină transformarea cazului Annei într-un miracol, iar cătunul jalnic într-un loc de pelerinaj, spuse Bryne, atunci banii vor curge gârlă. Fata care postește e un capital care înalță altare!
— Dar oare cum a reușit s-o hrănească în secret în timpul nopții?
— Habar n-am, recunoscu Bryne. Probabil că e în cârdășie cu servitoarea sau cu familia O’Donnell. Pe cine suspectați?
