— A, Rumpelstiltskin.
Îi istorisi vechea poveste doar ca să facă timpul să treacă, fiind nevoită să-și reamintească detaliile, își dădu seama cât de bizar era acest basm. Fata căreia i se dăduse imposibila sarcină de a țese aur din paie din cauza lăudăroșeniei mamei ei. Spiridușul care a ajutat-o. Posibilitatea de a-și păstra până la urmă primul născut numai dacă ghicea numele straniu al spiridușului…
După ce-a terminat de spus povestea, Anna a rămas nemișcată o vreme.
Lui Lib îi trecu prin minte că e posibil ca fata să creadă că legenda e adevărată. Oare toate manifestările supranaturalului i se păreau reale în aceeași măsură?
— Bet.
— Pe ce pariezi? întrebă Lib.
— Așa-ți spuneau ai tăi, Bet?
Lib chicoti.
— Iarăși aiureala asta?
— N-aveau cum să-ți zică Elizabeth de la bun început. Betsy? Betty?
Bessie?
— Nu, nu și nu.
— Dar e ceva ce vine de la Elizabeth, nu-i așa? întrebă Anna. Nu poate fi un alt nume, cum ar fi Jane.
— Nu, asta ar însemna să trișez, recunoscu Lib.
Pe vremea când fusese odorul cuiva, numele ei de alint fusese Lib; sora ei mai mică i-l dăduse pentru că „Elizabeth” era prea lung și nu-l putea pronunța. Pe vremea când încă mai avea o familie, toți cei din familie îi spuneau Lib; pe vremea când părinții ei erau încă în viață, înainte ca sora ei să-i fi spus că o consideră moartă.
VP - 117
Își puse mâna peste a Annei pe pătura cenușie. Degetele umflate erau reci ca gheața, așa că i le strânse în ale ei.
— Te bucuri să ai pe cineva alături de tine pe timpul nopții?
Fata păru confuză.
— Vreau să zic, te bucuri că nu ești singură?
— Dar nu sunt singură, spuse Anna.
— Ei, nu acum.
De când începuse supravegherea, nu era singură.
— Niciodată nu sunt singură.
— Nu ești, îi dădu dreptate Lib. Doi paznici îți țin companie fără încetare.
Când unul, când altul.
— El intră în mine imediat ce adorm.
Pleoapele albăstrui se închideau deja, așa că Lib nu întrebă cine era el.
Răspunsul era de la sine înțeles.
Respirația Annei redeveni adâncă. Lib se întrebă dacă fata îl visa în fiecare noapte pe Salvatorul ei. Apărea sub forma unui bărbat cu părul lung, a unui băiat cu aureolă, a unui bebeluș? Ce consolări îi aducea, ce fel de ospățuri, mult mai ambroziace decât cele lumești?
Să privești pe cineva care doarme e un soporific puternic; Lib simți din nou cum i se îngreunează pleoapele. Se ridică în picioare, rotindu-și capul dintr-o parte în alta ca să nu-i înțepenească gâtul.
„El intră în mine imediat ce adorm”. Ce construcție ciudată a frazei. La urma urmei, s-ar putea ca Anna să nu se fi referit la Cristos, ci la un el oarecare, la un bărbat – la Malachy O’Donnell? Poate chiar la domnul Thaddeus? – care-i turna lichid pe gură când ea se cufunda în uitarea de sine, între vis și trezie. Oare Anna încerca să-i spună adevărul pe care abia îl înțelegea ea însăși?
Pentru a-și ocupa timpul cu ceva, Lib se uită prin cufărașul cu comori al fetei. Deschise cu grijă Imitațiunea lui Cristos, astfel încât să nu miște din loc cartonașele sfinte. „Dacă am fi cu desăvârșire morți pentru noi înșine și nu încurcați întru propriile noastre ființe”, citi ea în capul uneia dintre pagini,
„atunci am fi vrednici să cunoaștem lucrurile divine”.
Cuvintele o făcură să se înfioare. Cine ar vrea să învețe un copil să fie mort pentru el însuși? Câte dintre cele mai prețioase, nebunești idei ale Annei proveneau oare din aceste cărți?
Sau din imaginile luminoase, în culori pastelate, înfățișate pe cartonașe?
Erau atât de multe plante: floarea-soarelui cu fețele întoarse spre lumină; Iisus cocoțat în coroana unui copac, sub care lumea se înghesuia să-l asculte.
Mottouri sentențioase cu litere gotice, descriindu-l ca fiind un frate sau un mire. Unul dintre cartonașe înfățișa o scară abruptă tăiată într-o stâncă, cu o VP - 118
cruce în vârf și o inimă care se contura ca un soare la scăpătat. Următorul cartonaș era și mai ciudat: Căsătoria Mistică a Sfintei Ecaterina. O tânără
frumoasă care părea să accepte un inel de nuntă de la copilul Iisus, cocoțat în poala mamei lui.
