Însă cartonașul care o tulbura cel mai mult pe Lib înfățișa o fetiță plutind pe o plută ce avea forma unei cruci late; fetița era lungită și dormea, oarbă la valurile sălbatice care se ridicau în jurul ei. Pe cartonaș scria: Je voguerai en paix sous la garde de Marie. Eu voi nu știu ce în nu știu ce sub oblăduirea Mariei? Abia atunci observă Lib între nori chipul îndurerat al unei femei, cu privirea îndreptată spre fetiță.
Închise cartea și o puse la loc. Apoi se gândi să se mai uite o dată la cartonaș, să vadă la ce pasaj era pus ca semn de carte. Nu găsi nimic despre Maria sau despre mare. „Căci Domnul își revarsă binecuvântarea acolo unde găsește vasele goale”. Goale de ce anume, mai exact? se întrebă Lib. De mâncare? De gânduri? De individualitate? Pe pagina următoare, lângă
imaginea unui înger ce părea irascibil stătea scris: „Tu bucuros îmi dai hrana cerească și pâinea îngerilor ca să o mănânc”. Câteva pagini mai încolo, însoțită de o imagine a Cinei celei de Taină: „Cât de dulce și plăcut e banchetul, când tu ni te-ai dat pentru a ne fi hrană!” Sau poate că acest cartonaș se potrivea mai degrabă cu „tu singur ești carnea și băutura mea, iubirea mea”.
Lib își putea închipui cum ar putea o copilă să interpreteze greșit asemenea fraze înflorate. Dacă acestea erau singurele cărți ale Annei și dacă
a fost ținută acasă încă de când s-a îmbolnăvit, să cugete asupra lor fără o îndrumare adecvată…
Bineînțeles că unii copii puteau să priceapă ce este o metaforă. Își aduse aminte de o fată de la școală, cu o personalitate rece, deloc înclinată spre conversații mărunte care, în ciuda erudiției sale, era nătângă în privința lucrurilor de zi cu zi ale vieții. Anna nu părea să fie genul. Dar cum altfel ai putea să definești faptul că cineva ia de bun limbajul poetic? Lui Lib îi venea să o trezească din nou pe copilă: „Iisus nu este carne concretă, neroado!”
Nu, nu e neroadă. Anna era foarte isteață; doar că istețimea fusese canalizată pe un drum greșit.
Una dintre infirmierele de la spital avea un văr, își aduse Lib aminte, care era convins de faptul că virgulele și punctele din ziarul Daily Telegraph conțineau mesaje codate destinate lui.
Era aproape cinci dimineața când Kitty băgă capul pe ușă și se uită
îndelung la fata adormită.
VP - 119
Poate că Anna era ultima verișoară a lui Kitty rămasă în viață, îi trecu prin cap lui Lib. Cei din familia O’Donnell nu menționaseră nimic despre vreo altă
rudă. Oare Anna îi încredința vreodată verișoarei secretele ei?
— A venit sora Michael, spuse slujnica.
— Mulțumesc, Kitty.
Dar cea care intră în cameră fu Rosaleen O’Donnell.
„Las-o în pace”, vru Lib să spună. Dar își ținu gura, în timp ce Rosaleen se aplecă pentru a-și deștepta fiica cu o lungă îmbrățișare și cu rugăciuni șoptite. Felul în care dădea buzna de două ori pe zi pentru a face un spectacol din sentimentele ei materne semăna cu o scenă dintr-o mare operă.
Măicuța intră și dădu din cap în semn de salut, fără să scoată o vorbă. Lib își luă lucrurile și plecă.
În fața bordeiului, slujnica turna apa dintr-o găleată de fier într-o albie imensă așezată deasupra focului.
— Ce faci, Kitty?
— E zi de spălat.
Lui Lib îi displăcu faptul că albia pentru spălat rufe era amplasată mult prea aproape de muntele de bălegar.
— De obicei e lunea, nu vinerea, spuse Kitty, doar că lunea asta e Lá Fhéile Muire Mór.
— Poftim?
— E sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria.
— A, serios?
Kitty își puse mâinile în șold și se holba la Lib.
— Pe cinșpe august, Doamna Noastră a fost dusă sus.
Lui Lib nu-i venea să întrebe ce însemna asta.
— Trupul ei a fost ridicat în ceruri, mimă tânăra cu găleata.
— A murit?
— N-a murit, râse ea batjocoritor. N-o cruțase iubitul ei fiu de asta?
Cu ființa asta nu se putea vorbi omenește. Lib dădu din cap în semn de bun-rămas și se îndreptă spre sat.
•
Se întoarse la prăvălia de spirtoase printre ultimele rămășițe ale întunericului, sub o lună joasă, care părea roasă de șoareci. Înainte de a urca scările cu pași șovăielnici spre patul ei aflat deasupra prăvăliei, își aduse aminte să o implore pe Maggie Ryan să-i păstreze și ei ceva pentru micul dejun.
VP - 120
Se trezi la nouă, dormind doar atât cât să se trezească buimacă, însă nu suficient cât să i se limpezească mintea. Ploaia bătea darabana în acoperiș ca degetele unui orb.
Nici urmă de William Bryne în sala de mese. Era oare posibil să se fi întors deja la Dublin, chiar dacă o îndemnase pe Lib să afle mai multe despre posibila implicare a preotului în înșelătorie?
Fata îi servi clătite reci. Făcute direct pe jar – deduse Lib din faptul că-i crănțăneau puțin între dinți. Oare irlandezii urau mâncarea? Era pe punctul de a întreba de ziarist, apoi își dădu seama cum ar fi sunat o astfel de întrebare.
Lib se gândi la Anna O’Donnell: era a cincea zi în care se trezea cu stomacul și mai gol. Dintr-odată i se făcu rău, împinse farfuria la o parte și urcă în cameră.
