Citi vreme de mai multe ore – o carte cu diverse eseuri –, dar își dădu seama că nu reținea nimic din ele.
În ciuda ploii care-i bătea în umbrelă, Lib porni pe o uliță din spatele prăvăliei de spirtoase; orice, numai să fie afară. Pe un câmp erau câteva vaci nefericite. Pământul părea să devină mai sterp pe măsură ce se apropia de singura ridicătură de pământ, balena Annei, o movilă lungă, având un capăt lat și unul îngust. Urmă o potecă până când aceasta dispăru în mlaștină.
Încercă să rămână în zonele mai înalte, care păreau mai uscate și erau mov din pricina ierbii negre. Cu colțul ochiului, prinse o mișcare; poate un iepure? Erau gropi pline cu ceea ce părea a fi cacao fierbinte, pe când în altele licărea o apă murdară.
Pentru a nu-și uda ghetele, Lib sări de pe o ridicătură de pământ în formă
de ciupercă pe altă ridicătură. Din când în când își întorcea umbrela cu vârful în jos și împungea pământul pentru a-i verifica soliditatea. Înaintă cu atenție de-a lungul unei fâșii late de rogoz, cu toate că o neliniștea târâitul care se auzea de dedesubt, provocat poate de un curent de apă subteran; oare întregul peisaj era la fel de ciuruit?
O pasăre cu cioc încovoiat zbură pe lângă ea și scoase un plânset ascuțit.
Câte un smoc, două de iarbă albă se legănau pe întinderea de pământ mlăștinos. Când Lib se aplecă să se uite la un lichen ciudat, descoperi că
acesta are coarne, ca cele ale unui cerb minuscul.
Dintr-o mare scobitură în pământ se auzea un sunet ca de daltă. Când Lib se apropie și se uită înăuntru, văzu că groapa era plină de o apă maronie și un om stătea în ea până la piept, agățându-se cu un cot trecut ca un cârlig peste un fel de scară rudimentară.
— Stați! strigă ea.
Acesta se uită prostește la Lib.
VP - 121
— Mă voi întoarce cu ajutoare cât pot de repede, îi spuse ea.
— Sunt cât se poate de bine, doamnă.
— Dar…
Făcu un gest către apa care-l împresura.
— Doar îmi trag sufletul.
Lib înțelesese din nou greșit. Obrajii îi luară foc.
Bărbatul își balansă greutatea și prinse scara cu celălalt braț.
— Dumneavoastră trebuie să fiți infirmiera engleză.
— Exact.
— Pe acolo nu se scoate turbă?
Abia atunci recunoscu cazmaua specială, atârnată de scară.
— În acea parte a țării în care locuiesc eu, nu. Îmi dați voie să vă întreb de ce coborâți atât de jos?
— A, stratul de deasupra nu e bun, zise el arătând înspre marginea gropii.
E doar mușchi, bun pentru culcușul animalelor sau de pus pe rană, cum ar veni.
Lib nu putea să-și imagineze cum ar putea fi introdusă materia asta putredă într-o rană, fie și pe un câmp de bătălie.
— Pentru turba bună de ars trebuie să sapi cam un stat sau două de om.
— Cât de interesant.
Lib voia să pară o persoană cu simț practic, dar vocea ei răsună mai degrabă ca a unei domnișoare prostuțe la o petrecere.
— V-ați rătăcit, doamnă?
— Nici vorbă. Doar îmi fac promenada. Ca să mă mențin în formă, adăugă
ea, în caz că tăietorul de turbă nu cunoștea cuvântul.
Acesta dădu din cap.
— Aveți vreo felie de pâine în buzunar?
Lib făcu un pas în spate, simțindu-se pusă în încurcătură. Oare insul era un cerșetor?
— Nu am. Și nici bani.
— A, banii nu-s buni. Ai nevoie de un pic de pâine dacă vrei să ții la distanță cealaltă mulțime când ieși la plimbare.
— Cealaltă mulțime?
— Omuleții, spuse el.
