de energie. Era vorba doar de o altă rugăciune; ce era atât de special în legătură cu asta?
— Și acum, Anna, să trecem la motivul care m-a adus aici, spuse domnul Thaddeus. Refuzul tău de a mânca.
Oare preotul încerca să se absolve de orice vină în prezența englezoaicei?
„Atunci fă-o să mănânce chiar acum acel biscuit dolofan”, îl îndemnă Lib în gând.
Anna spuse ceva cu o voce foarte slabă.
— Vorbește mai tare, scumpa mea.
— Nu refuz, domnule Thaddeus, spuse ea. Pur și simplu nu mănânc.
Lib se uită la ochii ei serioși, umflați.
— Domnul vede în inima ta, spuse domnul Thaddeus, și e mișcat de bunele tale intenții. Să ne rugăm ca tu să primești harul de a lua mâncare asupra ta!
Măicuța dădea din cap.
Harul de a primi mâncare! Ca și cum ar fi fost o putere miraculoasă, când orice câine, orice omidă se năștea cu el.
Preț de câteva minute, cei trei s-au rugat împreună în tăcere. Apoi, domnul Thaddeus își mâncă biscuitul, binecuvântă familia O’Donnell și pe sora Michael și-și luă rămas-bun.
Lib o conduse pe Anna înapoi în dormitorul ei. Nu știa ce să-i spună, nu găsea nicio modalitate de a se referi la acea conversație fără să ofenseze credința copilei. Pe tot cuprinsul lumii, își spuse ea, oamenii își investeau încrederea în amulete, în idoli ori în cuvinte magice. Din partea ei, Anna putea să creadă în ce voia, atâta timp cât mânca.
Deschise All the Year Round și încercă să găsească un articol cât de cât interesant.
Malachy intră în cameră să schimbe câteva vorbe cu fiica lui.
— Astea de care sunt?
Anna îi prezentă florile din ulcior: liliac galben de mlaștină, trifoiște, clopotniță, iarbă-albastră, foaie grasă.
Mâna lui urma neatentă linia urechii ei.
A observat oare părul care se rărea? se întrebă Lib. Petele solzoase, puful de pe fața ei, membrele umflate? Sau Anna era mereu aceeași în ochii tatălui ei?
VP - 126
În după-amiaza aceea nimeni nu bătu la ușa bordeiului; poate că ploaia continuă ținuse curioșii la distanță. După întâlnirea cu preotul, Anna părea să fi amuțit. Se așeză cu o carte de imnuri deschisă în poală.
Cinci zile, se gândi Lib, zgâindu-se atât de tare, încât o usturau ochii. Era posibil ca un copil încăpățânat să reziste cinci zile doar cu câteva înghițituri de apă?
Kitty îi aduse tava lui Lib la patru fără un sfert. Varză, napi și inevitabilii biscuiți de ovăz – dar lui Lib îi era foame, așa că se apucă să mănânce ca și cum ar fi fost vorba de cele mai de soi bucate. Biscuiții erau ușor arși de data asta și nefăcuți la mijloc. Dar se forță să-i înghită. Isprăvise deja jumătate de farfurie până să-și aducă aminte de Anna, care era la niciun metru distanță, murmurând rugăciunea pe care Lib încă o considera rugăciunea cu Dorothy.
Iată ce putea să facă foamea: să te facă orb la orice. Cocoloșul de ovăz îi rămăsese în gât.
O infirmieră pe care o cunoscuse la Scutari petrecuse o perioadă de timp pe o plantație din Mississippi și-i spusese că cel mai oribil lucru era cât de repede încetai să observi zgărzile și lanțurile. Omul se poate obișnui cu orice.
Lib se holba la farfuria ei și încerca să perceapă mâncarea așa cum susținea Anna că o percepe: ca pe o potcoavă, un buștean sau o piatră.
Imposibil. Încercă din nou, străduindu-se să privească legumele într-un mod detașat, ca și cum acestea ar fi fost într-o ramă. Acum vedea doar fotografia unei farfurii unsuroase și, în fond, nu-ți vine să atingi cu limba o imagine sau să muști dintr-o pagină. Lib adăugă imaginii un strat de sticlă, apoi încă o ramă și încă un strat de sticlă, împachetând-o. A nu se mânca.
Dar varza era un prieten vechi; mirosul ei fierbinte, apetisant îi vorbea.
Luă o îmbucătură.
Anna se uita la ploaie, cu fața aproape lipită de fereastra soioasă.
Lib își aduse aminte că domnișoara N. avea opinii înflăcărate privind importanța pe care lumina soarelui o are pentru bolnavi. Asemenea plantelor, aceștia se ofileau în absența ei. Ceea ce o făcu să se gândească la McBrearty și la teoria lui mistică cum că se poate trăi doar cu lumină.
În cele din urmă, în jur de șase, cerul se însenină și Lib decise că la ora aceea riscul apariției unor vizitatori era redus, așa că porni împreună cu Anna, înfofolită bine în două șaluri, la plimbare în jurul gospodăriei.
Fata își întinse mâna umflată spre un fluture maro care zbura spasmodic și nu avea de gând să se așeze pe ea.
— Nu ți se pare că norul acela de acolo arată exact ca o focă?
Lib se uită cu ochii mijiți într-acolo.
— Anna, cred că n-ai văzut niciodată de-adevăratelea o focă.
VP - 127
— Am văzut de-adevăratelea într-o poză.
Bineînțeles că celor mici le plăceau norii: fără formă sau mai degrabă
mereu schimbători, caleidoscopici. Mintea nedezvoltată a acestei fetițe n-a fost niciodată rânduită. Nu-i de mirare că se lăsase pradă unei ambiții fantastice precum aceea de a trăi o viață eliberată de orice poftă de mâncare.
