— Scumpa mea copilă, spuse preotul, pentru a-ți răspunde la întrebare –
nu se află nici sus, nici jos.
— Atunci unde? întrebă Anna. Plutește undeva între?
— Purgatoriul n-ar trebui să fie considerat un loc anume, ci mai degrabă
un timp alocat curățării sufletului.
— Totuși, cât timp, domnule Thaddeus?
Anna se ridică în capul oaselor. Era albă la față ca laptele.
— Știu că fiecare păcat comis înseamnă șapte ani, pentru că acestea sunt o insultă la adresa celor șapte daruri ale Duhului Sfânt, dar nu știu câte a comis Pat, așa că nu pot să fac socoteala.
Preotul oftă, dar nu o contrazise pe copilă.
Lib era revoltată de acele scorneli matematice. Oare cea care suferea de manie religioasă era Anna sau întreaga ei națiune?
Domnul Thaddeus puse jos ceașca.
Lib îi urmări farfuria să vadă dacă nu-i cade vreo firimitură. Nu că și-ar fi putut-o imagina cu adevărat pe Anna șterpelind firimitura și înghițind-o.
— Este mai degrabă un proces decât o perioadă fixă de timp, îi spuse el Annei. În eternitatea iubirii celui Atotputernic nu există timp.
— Dar eu nu cred că Pat e deja în rai cu Dumnezeu.
Degetele surorii Michael alunecară peste ale Annei.
VP - 124
Privind-o, Lib se simțea mâhnită din pricina fetei. Cum nu erau decât ei doi, Anna și fratele ei trebuie să fi fost foarte uniți de-a lungul celor mai grele vremuri.
— Desigur, sufletelor din purgatoriu nu le este permis să se roage, spuse preotul, însă noi ne putem ruga pentru ei. Ca să-și ispășească păcatele, ca să
se izbăvească – e ca și cum ai arunca apă peste flăcările lor.
— O, dar am făcut asta, domnule Thaddeus, îl asigură Anna cu ochii măriți. Am făcut o novenă pentru Sfântul Duh, nouă zile pe lună, timp de nouă luni. Am rostit rugăciunea sfintei Gertrude în cimitir și am citit din Sfânta Scriptură și am adorat Sfânta Taină și m-am rugat pentru mijlocirea tuturor sfinților…
Preotul ridică o mână ca să o liniștească.
— Bine, atunci. Asta înseamnă deja o jumătate de duzină de acte de reparație.
— Dar s-ar putea să nu fie suficientă apă pentru a stinge flăcările lui Pat.
Lui Lib aproape că i se făcu milă de preotul care se foia pe scaun.
— Nu trebuie să-l vezi ca pe un foc în adevăratul sens al cuvântului, o îndemnă el pe Anna, ci mai degrabă drept senzația dureroasă a sufletului de a fi nevrednic să apară în fața Domnului, drept autopedepsirea lui, înțelegi?
Copila suspină zgomotos.
Sora Michael prinse mâna stângă a copilei în mâinile ei ținute căuș.
— Haide, murmură ea. Nu a spus oare Domnul Nostru: „Nu vă fie frică?”
— Așa este, spuse domnul Thaddeus. Să-l lăsăm pe Pat în grija Tatălui Divin.
Pe fața umflată a Annei se prelinse o lacrimă, dar fata și-o șterse.
— Ah, Domnul o iubește, șopti Rosaleen O’Donnell, aflată în spatele lui Lib, în pragul ușii.
Kitty zăbovea lângă ea.
Faptul că făcea parte din acest public, o făcu dintr-odată pe Lib să se simtă stingheră. Era posibil ca întreaga scenă să fi fost pusă la cale de mamă
și de preot? Dar sora Michael ce făcea – o consola pe fată sau o ademenea și mai mult în adâncul labirintului?
Domnul Thaddeus își împreună mâinile.
— Ce-ar fi să ne rugăm, Anna?
— Da, zise fata și își uni mâinile. Te ador, o, Cruce Sfântă, care ai fost împodobită cu preasfântul Trup al Domnului meu, acoperită și îmbibată de preaprețiosul Său Sânge. Te ador, o, Dumnezeul meu, răstignit pe cruce pentru mine. Te ador, o, Sfântă Cruce, din iubire față de Acela care este Domnul meu.
VP - 125
Era rugăciunea Dorothy! „Te ador” și „împodobită cu” – nu Dorothy –, asta auzise Lib în ultimele cinci zile.
După scurta satisfacție pricinuită de rezolvarea enigmei, se simți lipsită
