— Lib.
Cuvântul fu rostit de la sine, ca o tuse.
— Mi se spunea Lib.
Regreta deja un pic că-i spusese.
— Lib, spuse Anna dând satisfăcută din cap.
Îi făcea plăcere să audă acest nume. Ca în copilărie, când sora ei încă o mai admira, când credea că nu se vor despărți niciodată.
Impuse o anumită distanță între ea și amintirile ei.
— Dar tu, ai avut vreodată o poreclă?
Anna scutură din cap.
— Ar putea fi Annie. Hanna, Nancy, Nan…
— Nan, spuse fata, articulând silaba.
— Nan îți place cel mai mult?
— Dar n-aș mai fi eu.
Lib ridică din umeri.
— O femeie poate să-și schimbe numele. De pildă, atunci când se mărită.
— Tu ai fost căsătorită, domnișoară Lib.
Lib dădu precaută din cap.
— Sunt văduvă.
— Ești tristă tot timpul?
Lib era zăpăcită.
— Am fost împreună cu soțul meu mai puțin de un an.
Sunase oare prea rece?
— Pesemne că l-ai iubit, spuse Anna.
VP - 129
La asta nu putea să răspundă. Îl evocă pe Wright în amintire; fața lui era neclară.
— Uneori, când se întâmplă dezastrul, n-ai ce să faci decât să iei totul de la capăt.
— Ce să iei de la capăt?
— Totul. O viață complet nouă.
Fata absorbi această noțiune în tăcere.
Când Kitty aduse lampa cu flacăra arzând puternic, aproape că fură
orbite.
Mai târziu, Rosaleen O’Donnell aduse exemplarul din Irish Times pe care li-l lăsase Flynn. În paginile ziarului se regăsea fotografia pe care Reilly i-o făcuse luni după-amiază Annei, care însă se transformase într-o gravură în lemn, cu linii și nuanțe mai crude. Efectul o descumpăni pe Lib, ca și cum zilele și nopțile petrecute de ea în acest bordei înghesuit ar fi fost traduse într-o poveste moralizatoare. Confiscă pagina împăturită înainte ca Anna s-o poată vedea.
— Mai jos e un articol lung, fremătă de mulțumire mama.
În timp ce Anna își pieptăna părul, Lib se duse în dreptul lămpii și aruncă
o privire peste articol. Aceasta era prima depeșă a lui William Bryne, își dădu ea seama, cea în care-l cita pe Petronius, cea compilată în dimineața zilei de miercuri, când încă nu avea niciun fel de informație solidă în ceea ce privește cazul. Lib nu putea să nu fie de acord cu „ignoranța provincială”.
Paragraful al doilea era ceva nou pentru ea.
Desigur, abstinența e de multă vreme o artă specific irlandeză.
Așa cum spune vechea maximă din Hibernia, Ridică-te din pat somnoros, ridică-te de la masă flămând.
Acestea nu erau știri, se gândi Lib, doar vorbărie; tonul obraznic îi lăsă un gust amar.
S-ar putea ca acelor inși sofisticați din marile orașe care s-au dezbărat de limba lor gaelică să fie necesar să li se reamintească
