— Din pricina noastră, spuse Lib, supravegherea a alterat situația care este supravegheată.
Sprâncenele surorii Michael se ridicară, dispărând în spatele benzii de pânză albă.
Lib insistă:
— Dacă din întâmplare în această casă în ultimele luni s-a petrecut vreun tertip, începând de luni, supravegherea noastră trebuie să-i fi pus capăt.
Așadar, există posibilitatea reală ca dumneata și cu mine să fim cele care o împiedică acum pe Anna să se hrănească.
— Nu facem nimic!
— O ținem sub observație în fiecare clipă. Nu am prins-o oare ca pe un fluture în insectar?
Proastă imagine; prea morbidă.
Măicuța scutură din cap; nu o dată, ci în repetate rânduri.
VP - 132
— Sper să mă înșel, spuse Lib. Dar dacă am dreptate, dacă fata n-a mai mâncat nimic de cinci zile…
Sora Michael nu spuse „Imposibil” sau „Anna nu are nevoie de mâncare”.
Singurul ei răspuns fu:
— Ați observat vreo schimbare majoră în ceea ce privește starea ei?
— Nu, recunoscu Lib. Nimic special.
— Ei, bine.
— Ei, bine ce, soră?
Toate bune și frumoase?
— Ce facem?
— Ceea ce am fost angajate să facem, domnișoară Wright. Nici mai mult, nici mai puțin.
Și, acestea fiind spuse, măicuța se așeză și deschise Biblia ca pe un zid.
Femeia asta de la țară care ajunsese să facă parte din Casa de Binefacere era fără îndoială un suflet bun, gândi exasperată Lib. Și probabil că era și inteligentă în felul ei, măcar de și-ar lăsa mintea să străbată hotarul trasat de către superiorii și de către stăpânul ei de la Roma. Jurăm să fim de folos, se fălise sora Michael, dar ce folos real avea ea aici? Lib se gândi la ceea ce îi spusese domnișoara N. unei infirmiere pe care o trimisese înapoi la Londra după doar două săptămâni petrecute la Scutari: Pe front, toți cei care nu sunt de folos sunt o piedică.
În bucătărie, se recita deja Rozariul. În timp ce Lib traversa încăperea, soții O’Donnell, John Flynn și servitoarea lor stăteau deja în genunchi și cântau cu toții: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”.
Oare oamenii ăștia auzeau ce spun? Cum rămânea cu pâinea cea de toate zilele a Annei O’Donnell?
Lib împinse ușa și ieși în noapte.
•
Somnul o conduse, iarăși și iarăși, la baza acelei stânci reprezentate pe cartonașul sfânt, cea cu crucea conturându-se în vârful ei și cu inima roșie, gigantică sub ea, pulsând. Lib trebuia să urce scara cioplită în stâncă.
Picioarele se încordau și tremurau sub ea și, indiferent câte scări ar fi urcat, vârful rămânea la fel de departe.
Era duminică dimineața, realiză ea când deschise ochii în întuneric.
Când ajunse la bordei, văzu rufăria întinsă pe boschete, arătând mai udă
ca niciodată după ploaia de ieri.
Sora Michael stătea lângă pat, urmărind cum urcă și coboară micul piept sub pătura încâlcită. Lib puse o întrebare mută ridicând din sprâncene.
Măicuța dădu din cap.
— Câtă apă a băut?
VP - 133
— Trei linguri, șopti sora Michael.
Nu c-ar fi contat; era doar apă.
Măicuța își strânse lucrurile și ieși fără o vorbă.
Un pătrat de lumină trecea încet peste Anna: mâna dreaptă, pieptul, mâna stângă. Copiii de unsprezece ani dormeau de obicei atât de mult? se întrebă
Lib. Sau acest lucru se întâmpla din cauza faptului că organismul Annei funcționa fără combustibil?
