comori întregi – săbii, cazane, anluminuri – ca să nu mai vorbim de ocazionalele cadavre aflate într-o stare remarcabilă de prezervare.
Lib se înfioră.
— Probabil că duceți dorul plăcerilor urbane ale Dublinului, spuse ea pentru a schimba subiectul. Familia dumneavoastră locuiește acolo?
— Părinții și cei trei frați, spuse Bryne.
Nu asta voise Lib să spună, dar admise că primise un răspuns: omul era burlac. Era încă tânăr, desigur.
— Domnișoară Wright, de fapt, muncesc ca un câine. Sunt corespondentul irlandez al unui număr de ziare englezești și în afară de asta storc din mine un sindicalism sever pentru Dublin Daily Express, fervoare de fenian pentru Nation, pietăți catolice pentru Freeman’s Journal…
— Înseamnă că sunteți un câine ventriloc, spuse Lib.
Asta îl făcu să chicotească. Lib se gândi la scrisoarea doctorului McBrearty care o avusese ca subiect pe Anna, de unde începuse întreaga controversă.
— Iar pentru Irish Times stoarceți comentarii satirice?
— Nu, nu. Vederi moderate privind chestiuni naționale și aspecte de interes general, spuse Bryne cu vocea tremurată a unei doamne distinse. Și apoi, în momentele mele libere, studiez pentru barou.
Inteligența lui făcea ca lăudăroșenia-i să fie suportabilă. Lib se gândi la articolul pe care voise să-l arunce în foc cu o seară în urmă. Probabil că omul doar își făcea treaba cu mijloacele pe care le avea la îndemână, așa cum făcea și ea. Dacă nu i se dădea voie nici măcar s-o vadă pe Anna, ce altceva ar fi putut să scrie decât frivolități erudite?
Acum îi era prea cald; își desfăcu pelerina și și-o puse pe braț, lăsând aerul să-i străbată rochia din tweed.
— Spuneți-mi, o scoateți vreodată pe tânăra dumneavoastră protejată la plimbare? întrebă Bryne.
Lib îi aruncă o privire autoritară.
— Ciudate încrețituri mai au câmpurile astea.
— Acolo s-a folosit însămânțarea leneșă, îi spuse el. Cartofii de sămânță
au fost așezați în linie, apoi au fost acoperiți cu turbă.
— Dar a crescut iarbă peste brazde.
El dădu din umeri.
— Ei bine, de la foamete încoace, sunt mai puține guri de hrănit.
Se gândi la acea groapă comună din curtea bisericii.
— Nu cumva s-a întâmplat din cauza unei ciuperci?
— N-a fost doar asta, spuse Bryne cu atâta vehemență, încât Lib făcu un pas în spate. N-ar fi murit jumătate din populația țării dacă moșierii n-ar fi VP - 138
continuat să exporte porumbul, să confiște vitele, să perceapă arende exorbitante, să evacueze și să dea foc la bordeie… Sau dacă guvernul de la Westminster nu s-ar fi gândit că cel mai înțelept mod de a acționa este să
stea pe fundurile lor și să-i lase pe irlandezi să moară de foame.
Bărbatul își șterse fruntea care lucea de transpirație.
— Dar dumneavoastră personal nu ați suferit de foame, nu-i așa? întrebă
ea, pedepsindu-l pentru asprime.
El reacționă bine, cu un zâmbet strâmb.
— Rar i se întâmplă fiului unui prăvălier să sufere de foame.
— Erați în Dublin în acei ani?
— Am stat acolo până când am împlinit șaisprezece ani și m-am angajat în calitate de corespondent special, spuse el, pronunțând termenul cu o ușoară ironie în glas. Asta însemnând că un editor consimțea să fiu trimis în mijlocul furtunii, pe cheltuiala tatălui meu, pentru a descrie efectele recoltei de cartofi compromise. Am încercat să păstrez un ton neutru și să nu fac acuzații. Însă începând cu al patrulea raport, mi s-a părut că dacă nu fac nimic, săvârșesc un păcat de moarte.
Lib privi chipul încordat al lui Bryne.
Acesta privea în depărtare de-a lungul drumului îngust.
— Așa c-am scris că s-ar putea ca Dumnezeu să fi trimis mana, însă
foametea e opera englezilor.
Lib rămase perplexă.
— Editorul a tipărit asta?
Bryne adoptă un ton amuzant, holbându-și ochii.
— Răzvrătire! strigă el. Atunci am fugit la Londra.
