— Nu-l cunosc pe individ…
— Billy Russell e un om din Dublin ca și mine, spuse Bryne. Depeșele acelea trimise de el de pe front au schimbat totul. Era imposibil să mai închizi ochii.
VP - 140
— Toți acei oameni care se descompuneau și nu era nimeni să-i ajute, spuse ea, clătinând din cap. Care a fost partea cea mai grea?
Obtuzitatea lui Bryne o făcu să tresară. Dar îi răspunse:
— Hârțogăria.
— Cum așa?
— Pentru a-i furniza un pat unui soldat, erai nevoit să duci o bucățică de hârtie colorată paznicului salonului, apoi furnizorului, pentru a fi contrasemnată, și atunci – și doar atunci – serviciul de aprovizionare punea la dispoziție patul, îi spuse Lib. Pentru ceva de băut sau pentru o dietă cu carne, sau pentru medicamente, ba chiar și pentru niște opiacee solicitate de urgență, trebuia să aduci un formular de o altă culoare medicului și să-l convingi să-și găsească timp să facă o solicitare către un intendent competent și să obții contrasemnătura altor doi ofițeri. Punct în care pacientul avea toate șansele să fie deja mort.
— Iisuse.
Nu-și ceru scuze pentru că folosise numele Domnului ca pe o înjurătură.
Lib nu reușea să-și aducă aminte când o ascultase cineva cu atâta atenție ultima oară.
— „Articole fără garanție” era termenul folosit de serviciul de aprovizionare pentru acele lucruri care, prin definiție, nu puteau fi furnizate, pentru că oamenii ar fi trebuit să le aibă în raniță: bluze, furculițe și așa mai departe. Dar în unele cazuri, ranițele nu fuseseră descărcate de pe vase.
— Birocrați, murmură Bryne. O falangă de Pilați cu sânge rece, care se spală pe mâini de orice răspundere.
— Aveam trei linguri cu care trebuia să hrănim o sută de oameni.
Vocea îi tremură doar atunci când pronunță cuvântul linguri.
— Existau zvonuri legate de o rezervă aflată într-un dulap de aprovizionare, pe care însă n-am reușit s-o găsim niciodată. În cele din urmă, domnișoara Nightingale mi-a îndesat în mână portofelul ei și m-a trimis la piață să cumpăr o sută de linguri.
Irlandezul râse fără convingere.
În acea zi, Lib fusese mult prea grăbită pentru a avea răgazul să se întrebe de ce o trimisese domnișoara N. tocmai pe ea, dintre toate colegele ei.
Realiză acum că nu fusese o chestiune legată de abilitățile ei de infirmieră, ci ținea de încrederea de care dădea dovadă. Îi trecu prin cap că fusese o mare onoare să fie aleasă pentru această însărcinare – o onoare mai mare decât i-ar fi conferit orice medalie prinsă de pelerină.
Au continuat să meargă în tăcere, foarte departe de sat acum.
— Probabil că sunt un copil sau un prost că mai cred încă, spuse William Bryne. Sunt mai multe lucruri în cer și pe pământ, Horatio et cetera.
VP - 141
— N-am vrut să insinuez…
— Nu, recunosc: nu pot să fac față ororii fără scutul consolării.
— O, mi-aș dori să-mi găsesc consolarea, dac-aș putea, spuse Lib în șoaptă.
Se auzeau doar pașii lor și copitele lui Polly și o pasăre care scotea un sunet metalic într-un gard viu.
— Oare n-au strigat toți oamenii din toate timpurile către Creatorul lor?
întrebă Bryne.
Vocea lui avu, pentru o clipă, o rezonanță pompoasă și tânără.
— Ceea ce dovedește că ne dorim același lucru, murmură Lib. Oare nu cumva tocmai intensitatea acestei tânjiri arată că cel mai probabil e vorba doar de un vis?
— O, câtă cruzime.
Ea-și muscă buzele.
— Dar cu morții noștri cum rămâne? întrebă Bryne. Senzația că nu sunt plecați cu totul, oare și asta ține tot de iluziile deșarte pe care ni le facem?
Amintirea puse stăpânire pe Lib ca o crampă. Greutatea resimțită în brațe; dulcea carne palidă, caldă încă, fără viață. Orbită de lacrimi, o luă
înainte cu pași împleticiți, încercând să scape de el.
Bryne o ajunse din urmă și o prinse de braț.
Nu putea să se justifice. Își mușcă buzele și simți gust de sânge.
— Îmi pare foarte rău, spuse el, de parcă ar fi înțeles.
Lib se trase de lângă el, cuprinzându-și trupul cu brațele. Pe pânza impermeabilă la ulei a pelerinei sale, pe brațele ei, se rostogoliră lacrimi.
— Iertați-mă. Meseria mea e să vorbesc, spuse el. Dar ar trebui să învăț