— Coaste?
— A spus hostie, îi răspunse Malachy O’Donnell peste umăr. Trupul lui Cristos, ă, sub formă de pâine.
Lib și-o închipui pe Anna deschizându-și gura pentru a primi acel micuț
disc copt despre care romano-catolicii credeau că este cu adevărat carnea lui Dumnezeu.
Cu brațele încrucișate, slujnica dădu din cap în direcția stăpânului ei.
— Prima ei împărtășanie, Dumnezeu s-o binecuvânteze.
VP - 144
— N-a vrut ca ultima ei masă să fie una lumească, nu-i așa, Kitty?
murmură el, cu ochii fixați din nou asupra focului.
— Așa e.
Ultima ei masă; asemenea unui prizonier condamnat. Așadar, Anna se împărtășise pentru prima și singura dată, apoi n-a mai dus nimic la gură. Ce denaturare a doctrinei ar fi putut s-o împingă în direcția asta? se întrebă Lib.
Oare Anna ajunsese cumva să creadă că odată ce i se îngăduise hrana divină, nu va mai avea nevoie de cea lumească?
Chipul tatălui atârna, părând neregulat în licărul flăcărilor. Lib își reaminti că în toate aceste luni, Anna a fost ținută în viață de un adult: putea fi oare vorba de Malachy? N-ar fi băgat mâna-n foc.
Bineînțeles că între inocență și vină exista o zonă gri. Dacă omul descoperise trucul – al soției lui, al preotului lor sau al amândurora –, dar dacă până atunci faima micuței lor odrasle ajunsese deja atât de departe încât tatăl nu-și mai putuse aduna suficient curaj pentru a interveni?
În dormitor, lângă fata adormită, sora Michael își încheia deja pelerina.
— Doctorul McBrearty a trecut pe-aici în după-amiaza asta, șopti ea.
Oare ceea ce-i spusese Lib a avut în sfârșit efect?
— Ce instrucțiuni a dat?
— Niciuna.
— Dar ce-a spus?
— Nimic special.
Pe chipul măicuței nu se putea citi nimic.
Dintre toți medicii pentru care lucrase, acest bătrân afabil era cel mai dificil.
Măicuța plecă, iar Anna continua să doarmă.
Schimbul de noapte fu atât de liniștit, încât Lib fu nevoită să se plimbe prin cameră ca să-și alunge somnul. La un moment dat, luă în mână jucăria din Boston. Pasărea cântătoare era pe o parte, colivia pe cealaltă, însă atunci când Lib învârtea sfoara cât putea de repede, simțurile îi erau păcălite și două lucruri incompatibile deveneau unul singur: imaginea tremurătoare a unei păsări în colivie.
După ora trei, Anna făcu ochi.
— Pot să te ajut cu ceva? o întrebă Lib, aplecându-se spre ea. Să te ajut să
stai mai confortabil?
— Picioarele mele.
— Ce-i cu ele?
— Nu le mai simt, șopti Anna.
Sub pătură, degetele micuțe erau reci ca gheața la atingere. O circulație atât de proastă la cineva atât de tânăr.
VP - 145
— Haide, coboară o clipă din pat ca să-ți pui sângele în mișcare.
Încet și țeapăn, fata se supuse. Lib o ajută să traverseze camera.
— Stâng, drept, ca un soldat.
Anna reuși să facă câțiva pași neîndemânatici de marș pe loc. Privirea ei era îndreptată spre fereastra deschisă.
— Ce de stele în noaptea asta.
— Întotdeauna sunt la fel de multe, doar că nu le putem vedea, îi spuse Lib.
Îi arătă Carul Mare, Steaua Nordului, Cassiopeia.
