— Le cunoști pe toate? o întrebă Anna, minunându-se.
— Păi, doar constelațiile noastre.
— Care-s ale noastre?
— Adică cele care pot fi văzute cu ușurință din emisfera nordică, spuse Lib. În cea sudică sunt altele.
— Serios?
Fetei îi clănțăneau dinții, așa că Lib o ajută să urce înapoi în pat.
Învelită în cârpe, cărămida încă mai emitea căldura focului în care stătuse toată seara. O puse sub picioarele fetei.
— Dar e a ta, spuse tremurând fata.
— N-am nevoie de ea într-o noapte blândă de vară. Simți deja căldura?
Anna clătină din cap că nu.
— Dar sunt sigură că o s-o simt.
Lib o privi pe mogâldeața care stătea lungită în pat, dreaptă ca statuia unui cruciat pe un mormânt.
— Dormi mai departe.
Cu toate astea, Anna rămase cu ochii deschiși. Își spuse rugăciunea cu Dorothy, cea pe care o rostea atât de des, încât Lib abia dacă o mai remarca.
Apoi cântă, abia audibil, câteva imnuri.
Noaptea e întunecată,
De casă departe sunt eu,
Nu mă lăsa la greu.
Duminică dimineața, Lib ar fi trebuit să-și recupereze orele de somn, însă
dangătul clopotelor de la biserică făcu acest lucru imposibil. Zăcu trează, cu membrele amorțite, recapitulând toate lucrurile pe care le aflase despre Anna O’Donnell. Erau atâtea simptome nefirești, însă ele nu constituiau nimic ce-ar fi putut fi încadrat de către Lib ca boală. Va trebui să discute din nou cu doctorul McBrearty, iar de data asta să-l pună la colț.
VP - 146
La ora unu, măicuța a raportat că fata fusese nemulțumită că nu i se dăduse voie să ia parte la slujbă, dar fusese de acord ca în schimb să recite liturghia împreună cu sora Michael din cartea ei de rugăciuni.
În timpul plimbării, Lib impuse un ritm foarte lent, pentru a n-o obosi prea tare pe Anna, așa cum făcuse deunăzi. Scrută orizontul, pentru a se asigura că niciun curios nu se află în apropiere.
Traversară curtea gospodăriei, alunecând cu ghetele prin noroi.
— Dacă ai fi fost mai în formă, spuse ea, am fi putut să mergem vreun kilometru în direcția aceea – arătă ea spre vest –, până la un păducel foarte ciudat pe care l-am descoperit, ale cărui crengi sunt pline de fâșii de cârpă.
Anna dădu din cap cu entuziasm.
— Copacul cu cârpe de lângă fântâna noastră sacră.
— N-aș zice că e vorba de o fântână, doar de un mic bazin.
Lib își aduse aminte de izul de gudron al apei; poate că avea un oarecare efect dezinfectant? Pe de altă parte, nu avea niciun sens să caute un sâmbure de știință într-o superstiție.
— Cârpele sunt un fel de ofrandă?
— Sunt ca să le înmoi în apă și să le freci pe răni sau pe locuri dureroase, spuse Anna. Iar după aceea, legi cârpa de copac, înțelegi?
Lib clătină din cap.
— Răul rămâne pe cârpă, îl lași în urmă. Odată ce putrezește, ceea ce-ți pricinuia durere dispare la rându-i.
Ceea ce voia să însemne că timpul le vindecă pe toate, presupuse Lib. O
legendă șireată, căci cârpei îi lua atât de mult timp să se dezintegreze, încât era aproape sigur că indispoziția celui suferind avea să treacă până atunci.
Anna se opri să mângâie o pernă de mușchi de un verde intens de pe un zid, ori poate pentru a-și trage sufletul. Două păsări ciuguleau coacăze roșii dintr-o tufă.
Lib trase un ciorchine de boabe strălucitoare și le apropie de chipul fetei.
— Ții minte ce gust au astea?
— Cred că da.
Coacăzele erau doar la un braț distanță de buzele Annei.
