să-mi țin gura.
Lib încercă să zâmbească. Se temu că efectul va fi grotesc.
Preț de câteva minute, în timp ce mergeau, Bryne își ținu gura, ca și cum ar fi vrut să arate că știe cum s-o facă.
— Nu mă simt în largul meu, spuse ea în cele din urmă cu glas răgușit.
Acest caz… m-a tulburat.
El doar dădu din cap.
Dintre toți oamenii în fața cărora n-ar trebui să se destăinuie – un reporter. Cu toate astea, cine altcineva ar putea să înțeleagă?
— Am privit-o pe fată până când au început să mă doară ochii. Nu mănâncă, dar cu toate astea e vie. Mai vie decât toți oamenii pe care-i cunosc.
— Asta înseamnă că v-a convins deja pe jumătate? întrebă el. Aproape că
v-a câștigat de partea ei, așa încăpățânată cum sunteți?
VP - 142
Lib nu reușea să-și dea seama în ce măsură era sarcastic. Tot ce reuși să
spună fu:
— Pur și simplu nu știu ce să cred despre ea.
— Atunci lăsați-mă pe mine să încerc.
— Domnule Bryne…
— Considerați-mă o pereche de ochi proaspeți. Dacă spun că știu cum să
vorbesc cu oamenii, atunci trebuie să mă credeți. Poate voi reuși să smulg niște adevăruri de la fată.
Cu ochii în pământ, scutură din cap. O, fără doar și poate, omul știa cum să
le vorbească oamenilor; se pricepea să obțină informația de la cei care ar fi trebuit să știe mai bine.
— Pierd vremea pe-aici de cinci zile, spuse el pe un ton mai oțelit, și ce am obținut?
Lib simți un nod în gât. Bineînțeles că ziaristul considera timpul alocat conversației cu o infirmieră engleză ca fiind inutil și plictisitor. Frumoasă nu era, genială nu era, tânără nu mai era; cum a putut Lib să uite că era doar un mijloc pentru atingerea unui scop?
Nu era în niciun fel obligată să mai schimbe vreo vorbă cu acest provocator. Se întoarse pe călcâie și porni cu pași mari în direcția satului.
VP - 143
PATRU
Veghe
veghe:
un ritual religios
prilejul de a sta treaz cu un anumit scop
priveghere în ajunul unei sărbători
Rufăria dispăruse de pe boschete, iar bordeiul mirosea a aburi și a metal încins; probabil că femeile călcaseră rufe întreaga după-amiază. Se pare că în seara asta nu vor rosti Rozariul. Malachy O’Donnell fuma o pipă, iar Kitty îndemna găinile să intre în coteț.
— Stăpâna ta e plecată? întrebă Lib.
— Sâmbăta e Solidaritatea Femeilor, spuse Kitty.
— Ce-i aia?
Dar slujnica alerga deja după o pasăre îndărătnică.
Lib își pusese întrebări mult mai presante stând întinsă în pat în cursul după-amiezii. Într-un fel, dintre toți cei ai casei, în Kitty tindea să se încreadă, cu toate că mintea tinerei femei era burdușită cu zâne și îngeri. De fapt, lui Lib i-ar fi plăcut să-și fi dat mai mult osteneala să cultive de la bun început prietenia servitoarei. Se apropie de ea cu câțiva pași.
— Kitty, crezi c-ai putea să-ți aduci aminte ce-a mâncat ultima oară
verișoara ta înainte de ziua ei?
— Sigur că pot; cum aș putea să uit?
Tonul lui Kitty era unul certăreț. Cu spatele îndoit, închizând bufetul, rosti ceva ce sună a coaste.
