— Ca să lucrați pentru aceiași ticăloși de englezi?
El mimă o lovitură de pumnal în inimă.
— Ce vă mai pricepeți să găsiți punctul sensibil, domnișoară Wright. Da, în decurs de o lună am ajuns să-mi dedic talentele primite de la Dumnezeu domnișoarelor care-și făceau intrarea în înalta societate și curselor de cai.
Ea renunță la tonul batjocoritor.
— Ați făcut ce-ați putut.
— Pentru scurtă vreme, da. La șaișpe ani. Apoi mi-am ținut gura și am acceptat arginții.
Între cei doi se lăsă tăcerea; își continuau plimbarea. Polly se opri să
mestece o frunză.
— Ați rămas în continuare un om credincios? întrebă Lib.
O întrebare extrem de personală, însă simțea c-au trecut deja dincolo de banalități.
Bryne dădu din cap în semn că da.
VP - 139
— Într-un fel sau altul, toate nenorocirile pe care le-am văzut n-au reușit să mă îndepărteze cu totul de religie. Dar dumneavoastră, Elizabeth Wright
– sunteți destul de necredincioasă, așa-i?
Lib se opri. O spusese ca și cum ar fi fost o vrăjitoare nebună care-l invocă
pe Lucifer prin turbării.
— Ce anume vă îndreptățește să credeți…
El o întrerupse.
— Doamnă, dumneavoastră m-ați întrebat. Credincioșii adevărați nu întreabă niciodată.
Omul avea dreptate.
— Cred în ceea ce văd.
— Așadar, în nimic altceva decât în dovezile aduse de simțuri? zise bărbatul ridicând dintr-o sprânceană arămie.
— Metoda încercare-eroare. Știința, spuse ea. E singurul lucru pe care ne putem baza.
— Faptul că sunteți văduvă v-a făcut să gândiți astfel?
Sângele îi clocoti și se făcu roșie de la gât până la rădăcina părului.
— Cine v-a dat informații despre mine? Și de ce se presupune mereu că
opiniile unei femei sunt bazate pe considerații personale?
— Atunci războiul?
Inteligența lui o răni.
— La Scutari, spuse Lib, m-am trezit gândindu-mă: „Dacă Dumnezeu nu poate să prevină astfel de monstruozități, atunci care-i mai e rostul?”
— Iar dacă poate, dar nu vrea, înseamnă că el e diavolul.
— N-am spus asta.
— Hume a spus-o.
Era prima oară când auzea acest nume.
— Un filosof mort de mult, îi spuse el. Minți mai strălucite decât a dumneavoastră au ajuns în același impas. E o mare enigmă.
Singurele zgomote care se auzeau erau cele făcute de ghetele lor pe noroiul uscat și tropotul moale al potcoavelor lui Polly.
— Așadar, ce v-a apucat să plecați în Crimeea?
Lib zâmbi cu jumătate de gură.
— Întâmplarea face ca totul să fi pornit de la un articol de ziar.
— Russell, în Times?
