Chiar în acel moment, din bucătărie intră Rosaleen O’Donnell și Anna făcu ochi. Lib se mută lângă dulap, ca să-i dea voie mamei să-și salute fiica.
Femeia stătea între fata ei și soarele palid ca lămâia. În timp ce Rosaleen se aplecă să-și cuprindă fiica în obișnuita îmbrățișare, Anna puse mâna direct în pieptul osos al mamei ei.
Rosaleen O’Donnell îngheță.
Anna clătină din cap fără o vorbă.
Rosaleen O’Donnell își îndreptă spatele și-și puse degetele pe obrazul fetei. În drum spre ușă, îi aruncă lui Lib o privire plină de venin.
Lib se cutremură; nu făcuse nimic. Era vina ei dacă fata se săturase ca mama ei ipocrită să se tot gudure pe lângă ea? Indiferent dacă Rosaleen O’Donnell era autoarea imposturii sau doar închidea ochii la ea, cel puțin acum stătea deoparte, în timp ce fiica ei își începea cea de-a șasea zi de post.
A refuzat îmbrățișarea mamei, își notă Lib în carnețelul ei. Apoi își dori să
n-o fi făcut, pentru că acest raport ar fi trebuit să se limiteze la date medicale.
•
În acea după-amiază, pe drumul de întoarcere în sat, Lib deschise poarta ruginită a cimitirului. Era curioasă să vadă mormântul lui Pat O’Donnell.
Pietrele funerare nu erau chiar atât de vechi pe cât se așteptase; nu găsi nicio inscripție mai veche de 1850. Presupuse că multe dintre pietre stăteau înclinate din cauza pământului moale și că erau îmbrăcate în mușchi din pricina aerului umed.
Ai milă de… În amintirea lui… Întru afectuoasa memorie… Aici odihnește… Închinat… În amintirea primei lui soții, care a părăsit această
viață… Ridicată pentru posteritatea… De asemenea, a celei de-a doua soții…
Ne rugăm pentru sufletul lui… Care a murit exultând întru Salvatorul ei în speranța neîndoioasă și sigură a Învierii. („Serios”, se gândi Lib, „cine a murit vreodată exultând? Indiferent care ar fi fost nesăbuitul care a compus această frază, acesta cu siguranță n-a stat lângă un pat cu urechea pregătită
pentru ultima suflare”)
În vârstă de cincizeci și șase de ani… Douăzeci și trei de ani… Nouăzeci și doi de ani… Treizeci și nouă de ani. Slavă ție, Doamne, care i-ai dăruit VP - 134
această izbândă. Lib observă o mică inscripție pe aproape toate mormintele: IHS, într-un fel de explozie de raze. Își aminti vag că asta trebuie să însemne I have Suffered. Exista și o parcelă distonantă, fără nicio piatră funerară, suficient de lată pentru a adăposti douăzeci de coșciuge unul lângă altul; cine era îngropat acolo? Apoi își dădu seama că trebuie să fie o groapă
comună, plină de anonimi.
Lib se înfioră. Datorită profesiei sale, era în relații strânse cu moartea, dar acum se simțea ca și cum ar fi intrat în casa dușmanului ei.
Ori de câte ori observa vreo referință la un copil, își ferea privirea. De asemenea, un fiu și două fiice… De asemenea, trei copii… De asemenea, copiii lor care au murit de tineri… În vârstă de opt ani… În vârstă de doi ani și zece luni. (Acei părinți îndurerați care socoteau fiecare lună.) Îngerii au zărit floarea ce se deschidea,
Și grăbiți de iubire, pe aripi domnești,
Au purtat-o spre o casă mai frumoasă,
Spre câmpul ce raiul împodobea.
Lib se pomeni că-și înfige unghiile în palmă. Dacă Pământul era un sol într-atât de nedemn pentru cele mai bune exemplare ale Domnului, atunci de ce le mai planta acolo în mod pervers? Care ar putea fi rostul acestor vieți scurte, năpăstuite?
Tocmai când era pe punctul de a renunța la căutări, îl găsi pe băiat.
PATRICK MARY O’DONNELL
3 DECEMBRIE 1843 – 21 NOIEMBRIE 1858
ADORMIT ÎNTRU DOMNUL
Se holbă la cuvintele îngrijit dăltuite, încercând să simtă ce însemnau ele pentru Anna. Își închipui un băiat cu trupul cald, lung și subțire în ghete crăpate și pantaloni plini de noroi, toată energia fără astâmpăr de la paisprezece ani.
Mormântul lui Pat era singurul mormânt al familiei O’Donnell, ceea ce sugera faptul că în el își puseseră speranțele de a transmite mai departe numele de familie al lui Malachy, cel puțin în acest sat. Și că dacă doamna O’Donnell mai avusese și alte sarcini după nașterea Annei, acestea nu au ajuns la termen. Lib lăsă deoparte pentru o clipă antipatia față de femeie și se gândi la toate cele prin care trecuse Rosaleen O’Donnell; la lucrurile care o înăspriseră. „Șapte ani de foamete și epidemii”, așa cum zisese Bryne pe un ton biblic. Un băiat și mica lui surioară și nimic sau aproape nimic de VP - 135
mâncare în timpul „vremurilor de restriște”. Apoi, după ce Rosaleen O’Donnell reușise să treacă peste acei ani teribili, îl pierde de pe o zi pe alta pe fiul ei ajuns aproape bărbat… Un asemenea eveniment traumatic s-ar putea să fi avut efecte ciudate. În loc să se agațe și mai mult de ultimul ei copil rămas în viață, poate că Rosaleen descoperise că inima ei fusese lovită
de ger. Lib putea să înțeleagă asta, sentimentul că nu mai ai nimic de oferit.
Acesta să fi fost motivul pentru care femeia dezvoltase un cult straniu în privința Annei, preferând în aparență ca fiica ei să fie mai degrabă o sfântă
decât o ființă umană?
Curtea bisericii fu străbătută de o briză, iar Lib își strânse mai bine pelerina în jurul trupului. Închizând poarta cu un scârțâit, făcu dreapta pe lângă capelă. În afară de crucea mică de piatră de pe acoperișul de ardezie, capela nu i se păru cu mult diferită de casele din vecinătate; și totuși, ce putere exercita domnul Thaddeus de la altarul acesteia.
Când ajunse în sat, soarele ieșise din nou și totul strălucea. Când intră pe stradă, o femeie cu chipul rumen o prinse de mânecă.
Lib se dădu înapoi.
— Mă iertați, domnișoară. Dar mă întrebam, cum e fetița?
— Nu pot să vă spun.
În caz că nu s-ar fi făcut bine înțeleasă, adăugă:
