— Nu-ți lasă gura apă? o întrebă Lib pe un ton seducător.
Fata scutură din cap.
— Dumnezeu a creat coacăzele astea, nu-i așa?
Dumnezeul tău, era Lib cât pe ce să adauge.
— Dumnezeu le-a făcut pe toate, spuse Anna.
Lib zdrobi o coacăză între dinți, iar sucul îi invadă gura atât de repede, încât aproape că dădu pe dinafară. Nu mai gustase niciodată ceva atât de încântător.
VP - 147
Anna luă o boabă mică și roșie din ciorchine.
Inima lui Lib bătea atât de tare, încât putea fi auzită. Acesta să fi fost momentul? Așa, cât ai bate din palme? Viața normală, la fel de aproape ca aceste coacăze care atârnă pe crengi.
Însă fata își întinse palma, perfect plată, cu coacăza în mijlocul ei și așteptă până când cea mai curajoasă dintre păsări se aruncă după ea.
Înapoi, în drum spre casă, Anna înaintă încet, ca și cum ar fi mers prin apă.
•
În aceea duminică la nouă seara, întorcându-se cu pași nesiguri la prăvălia de spirtoase, Lib se simțea atât de ostenită, încât era sigură că va adormi imediat ce va pune capul pe pernă.
În loc de asta, mintea ei se trezi la viață asemenea unei viespi sâcâitoare.
O apăsa gândul că s-ar putea să-l fi judecat greșit pe William Bryne în după-amiaza zilei de ieri. Ce făcuse în afară de a-i cere încă o dată o întrevedere cu Anna? Nu se poate spune că o insultase cu adevărat; ea a fost cea care, lăsându-se lesne ofensată, trăsese repede concluzii. Dacă i s-ar fi părut într-adevăr atât de anostă prezența ei, nu s-ar fi angajat mai curând în conversații scurte, centrate pe Anna O’Donnell?
Camera lui era chiar în celălalt capăt al coridorului, dar probabil că nu se culcase încă. Lib își dorea să poată vorbi cu el – cum ai vorbi cu un romano-catolic inteligent – despre faptul că ultima masă a fetei a fost Sfânta Împărtășanie. Adevărul era că începuse să simtă o nevoie disperată să afle opinia altcuiva privind copila. A cuiva în a cărui minte Lib să aibă încredere; nu a lui Standish, cel plin de ostilitate, nici a lui McBrearty, cu optimismul lui scrântit, nici a măicuței cu vederi înguste sau a preotului afabil, nici în cea a părinților vrăjiți de fiica lor și probabil corupți. Cineva care ar putea să-i spună lui Lib că își pierde aderența la realitate.
„Lăsați-mă să încerc”, îl auzi din nou pe Bryne spunând. Tachinând-o, fermecând-o.
Două lucruri puteau fi adevărate în același timp. El era un jurnalist plătit să sape după poveste, dar oare nu voia cu adevărat să fie de ajutor?
Trecuse exact o săptămână de când Lib ajunsese din Londra. Fusese atât de plină de încredere în propria agerime – o încredere nelalocul ei, după
câte se dovedise. Crezuse că până acum se va fi întors deja la spital, punând-o la punct pe infirmiera-șefă. În loc de asta, era prinsă aici, în aceleași așternuturi care păreau soioase, deloc mai aproape de a o înțelege pe Anna O’Donnell decât fusese cu o săptămână înainte. Doar mai zăpăcită și mai extenuată și neliniștită în privința propriului ei rol în aceste evenimente.
•
VP - 148
Luni, înainte de ivirea zorilor, Lib strecură un bilețel sub ușa lui Bryne.
Când ajunse la bordei, la cinci fix, Kitty era încă întinsă pe laviță.
Servitoarea spuse că azi nu se va face nimic, în afară de muncile strict necesare, dat fiind că era sărbătoare mare.
Lib se opri; era una din ocaziile rare de a vorbi cu Kitty între patru ochi.
— Bănuiesc că ții la verișoara ta, zise ea în șoaptă.
— Cum să nu țin la scumpetea mică?
Vorbi prea tare. Lib își duse un deget la buze.
— Ți-a comunicat vreodată – căută un cuvânt mai simplu – ți-a dat vreodată de înțeles de ce nu mănâncă?
Kitty dădu din cap în semn că nu.
— Ai îndemnat-o vreodată să mănânce ceva?
— N-am făcut nimic.
Ridicându-se în capul oaselor, slujnica clipi speriată.
— Pleacă de-aici cu acuzațiile tale!
— Nu, nu, voiam doar să spun…
— Kitty? se auzi vocea doamnei O’Donnell din dependință.
Ei bine, reușise să provoace o încurcătură teribilă. Lib se strecură de îndată în dormitor.
Copila încă mai dormea, acoperită cu trei pături.
— Bună dimineața, șopti sora Michael, arătându-i puținele notițe de peste noapte.
