Iarăși niște bazaconii despre spiriduși, evident. Lib se întoarse să plece.
— Ați fost vreodată pe drumul verde?
O altă referință supranaturală? Se întoarse.
— Mi-e teamă că nu știu la ce vă referiți.
— Aproape că sunteți pe el.
VP - 122
Uitându-se în direcția arătată de tăietorul de turbă, Lib fu surprinsă să
descopere o potecă.
— Mulțumesc.
— Cum o duce fetișcana?
Aproape că-i răspunse în mod automat cu „binișor”, dar se abținu la timp.
— Nu sunt în măsură să discut despre caz. O zi bună.
Văzut de aproape, „drumul verde” era un drum în toată regula pentru căruțe, pavat cu piatră spartă, care răsărea ca de nicăieri în mijlocul mlaștinii. Poate că ajungea aici din satul vecin, iar celălalt capăt al lui – cel care ar fi dus până la familia O’Donnell – încă nu fusese construit. Nu avea nimic verde, însă numele părea să promită ceva. Lib iuți pasul pe marginea moale a drumului, unde din loc în loc creșteau flori.
Jumătate de oră mai târziu, drumul urca în zigzag pe povârnișul ridicăturii de pământ ca să coboare mai apoi din nou, fără niciun motiv aparent. Lib pocni iritată din limbă. Oare avea pretenții prea mari dacă se aștepta să existe un drum drept pe care să se poată merge? În cele din urmă, drumul păru că se întoarce mâhnit în direcția din care venise, iar suprafața lui începu să se sfărâme. Așa-zisul drum dispăru încetul cu încetul într-un mod la fel de arbitrar cum apăruse, pietrele lui fiind înghițite de ierburi.
Ce gloată, irlandezii ăștia. Blegi, cheltuitori, lipsiți de speranță, nefericiți, rumegând neîncetat greșelile trecutului. Drumurile lor nu duc nicăieri, copacii lor sunt plini de cârpe putrezite.
Lib făcu cale întoarsă cu pași furioși. Umezeala îi pătrunse sub umbrelă
și-i uda pelerina. Era hotărâtă să-l ia la rost pe insul care o îndemnase să
meargă pe această cale care nu ducea nicăieri, dar când ajunse la gaură, nu mai găsi decât apă. Sau poate că o confundase cu alta? Lângă zona excavată, bucăți de turbă zăceau în ploaie pe grătare de uscare.
În drum spre Ryan’s, observă ceea ce părea să fie o mică orhidee. Ce-ar fi să i-o ducă Annei? Păși pe un petic de pământ de culoarea smaraldului ca să
ajungă la floare și băgă de seamă prea târziu că mușchiul de sub ea cedă.
Aruncată pe burtă, Lib se trezi târându-se cu fața în jos în noroi. Cu toate că se ridică în genunchi aproape imediat, era udă din cap până-n picioare.
Când își trase fusta în sus și puse un picior jos, acesta se scufundă în turbă.
Asemenea unei creaturi prinse în cursă, se luptă gâfâind să se elibereze.
Întorcându-se cu pași ezitanți pe uliță, Lib se simți ușurată la gândul că
prăvălia de spirtoase era aproape și că nu va trebui să traverseze tot satul în starea aceea.
Gazda ei, care stătea în pragul ușii, ridică din sprâncenele stufoase.
— Înșelătoare mlaștinile dumneavoastră, domnule Ryan.
Fusta îi picura.
VP - 123
— Se îneacă mulți în ele?
Acesta pufni, ceea ce-i provocă un acces de tuse.
— Doar dacă-s slabi de minte, spuse când reuși din nou să vorbească, sau umblă chercheliți bine într-o noapte fără lună.
Până se uscă și-și puse uniforma de rezervă, se făcu unu și cinci minute.
Lungi pasul cât putu de tare până la bordeiul familiei O’Donnell. Ar fi alergat, dacă acest lucru nu ar fi fost sub demnitatea unei infirmiere. Să întârzie douăzeci de minute, după ce a insistat atât asupra standardelor înalte…
•
În locul în care de dimineață stătuse albia de spălat rufe, acum se găsea o băltoacă plină de funingine și un cărucior cu patru roți. Cearșafuri și haine erau atârnate de tufe și prinse de frânghii atârnate între casă și un copac strâmb.
În camera cea bună, sorbind ceai și având în fața lui pe farfurie un biscuit cu unt, stătea domnul Thaddeus. Indignarea clocoti în Lib.
Dar, la urma urmei, el, fiind preotul parohiei și membru al comitetului, nu trecea drept oaspete, își spuse ea. Și cel puțin sora Michael stătea chiar lângă
Anna. Desfăcându-și pelerina, Lib prinse privirea măicuței și bâigui o scuză
pentru întârziere.
