— Am luat notă de anumite simptome, insistă Lib. Aceste griji excesive privitoare la fratele ei reprezintă unul dintre ele.
— Dumneavoastră trageți concluzii, domnișoară Wright, zise măicuța ridicând un deget rigid în aer. N-ar trebui să purtăm o astfel de discuție.
— Nu se poate. Tot ce vorbim are legătură cu Anna și nici nu s-ar putea altfel.
Măicuța scutură violent din cap.
— Mănâncă sau nu? Asta e singura întrebare.
— Nu e singura mea întrebare. Iar dacă te consideri infirmieră, nici pentru dumneata nu poate fi singura întrebare.
Trăsăturile măicuței deveniră rigide.
— Superiorii mei m-au trimis aici pentru a servi sub conducerea doctorului McBrearty. Noapte bună.
Își puse rasa pe braț și plecă.
Câteva ore mai târziu, în timp ce urmărea tremurul pleoapelor Annei, Lib realiză că tânjea după somnul de care ar fi trebuit să aibă parte în după-amiaza aceea. Dar aceasta era o bătălie pe care o purta de multă vreme și, ca VP - 115
orice soră medicală, știa că putea s-o câștige dacă își vorbea cu suficientă
asprime.
Trupului trebuia să i se acorde ceva; dacă nu un pui de somn, atunci mâncare, iar dacă mâncarea nu era disponibilă, atunci un alt stimul de vreun fel sau altul. Lib dădu la o parte șalul și cărămida caldă pe care-și ținuse picioarele și umblă de colo-colo prin încăpere, câte trei pași în fiecare direcție.
Își dădu seama că William Bryne trebuie să fi făcut cercetări în privința ei, pentru că-i știa numele întreg și cine-o instruise. Ce știa Lib despre el? Doar că scria pentru un ziar pe care ea nu-l citise niciodată, că fusese detașat în India și că era catolic, chiar dacă unul destul de sceptic. Atât de franc și de direct; cu toate acestea, nu-i împărtășise prea multe în afară de teoria lui în legătură cu domnul Thaddeus – o deducție insolentă care lui Lib i se păru acum, dintr-odată, ca fiind complet neconvingătoare. Preotul nici măcar nu se apropiase de bordei de luni dimineața. Cum ar putea s-o întrebe pe Anna: Domnul Thaddeus e cel care te împiedică să mănânci?
Se trezi că numără respirațiile fetei adormite. Nouăsprezece într-un minut, dar dacă Anna ar fi trează, numărătoarea ar avea alte rezultate, iar ritmul respirației ar fi mai neregulat.
Ceva se gătea în vasul de lut. Napi? Se găteau încet, toată noaptea, umplând bordeiul cu mirosul lor dulceag. Era suficient pentru ca lui Lib să-i chiorăie mațele, cu toate că mâncase o cină copioasă la Ryan’s.
Ce-o îndemnase să se uite în direcția patului? Ochii ei întâlniră niște ochi întunecați și strălucitori.
— De câtă vreme ești trează?
Anna dădu ușor din umeri.
— Ai nevoie de ceva? De oala de noapte? De apă?
— Nu, mulțumesc, domnișoară Elizabeth.
Era ceva legat de felul în care Anna forma cuvintele, într-un mod atât de politicos, aproape rigid.
— Te doare ceva?
— Nu cred.
— Ce e?
Lib se apropie, zăbovind deasupra patului.
— Nimic, spuse Anna fără glas.
Lib se avântă:
— Nu ți-e foame deloc? Nu cumva te-ai trezit din cauza mirosului de napi?
Un zâmbet slab, aproape compătimitor.
VP - 116
Stomacul lui Lib chiorăi. Toată lumea se trezea cu senzația de foame.
Trupul oricărui copil, care se trezește cu un miorlăit: Dă-mi să mănânc. Însă
despre trupul Annei O’Donnell nu se mai putea spune același lucru. Isterică, lunatică, maniacă; aceste cuvinte nu i se potriveau. Nu era nimic mai mult decât o fată care nu simțea nevoia să mănânce.
„Ei, revino-ți”, se certă Lib. Dacă Anna ar fi crezut că e una dintre cele cinci fiice ale reginei, asta nu însemna că era adevărat. Poate că fata nu simțea foame, dar continua să-și consume propria carne, părul și pielea.
După o perioadă de tăcere, care dură atât de mult, încât Lib se gândi că
poate fata dormea cu ochii deschiși, Anna spuse:
— Spune-mi despre omuleț.
— Ce omuleț? întrebă Lib.
— Cel ciufulit.
