Lib ezită, apoi spuse cu o voce foarte joasă:
— Pe Rosaleen O’Donnell.
Bryne dădu din cap.
— Oare cine a spus că mamă e un cuvânt folosit de copii pentru Dumnezeu?
Era prima oară când Lib auzea asta.
Jurnalistul bălăbăni creionul între degete.
— Să nu pierdem din vedere faptul că nu pot să tipăresc nici măcar un cuvânt fără să am dovezi, altfel, o să mă aducă în fața instanței pentru calomnie.
— Bineînțeles că nu!
VP - 113
— Dacă mă lăsați cinci minute cu fata, pun pariu c-o să pot scoate adevărul la iveală.
— Imposibil.
— Bun, spuse Bryne și vocea lui adoptă din nou tonul obișnuit. Atunci descoaseți-o dumneavoastră.
Lui Lib nu-i plăcea ideea de a fi copoiul lui.
— În orice caz, vă mulțumesc că mi-ați ținut companie, domnișoară
Wright.
Era aproape trei după-amiaza, iar următorul schimb al lui Lib începea la nouă. Voia să ia aer, dar afară burnița fin și, în plus, se gândi că are mai multă nevoie de un pui de somn. Așa că urcă la etaj și-și dădu jos ghetele.
Dacă mana care a afectat cartofii durase atât de mult, iar catastrofa se încheiase cu doar șapte ani în urmă, înseamnă că o copilă care acum avea unsprezece ani trebuie să se fi născut în plină foamete, se gândi Lib. Foamea a înțărcat-o, foamea a și crescut-o; acest lucru probabil că poate să modeleze o persoană. Fiecare părticică a corpului ei a învățat să se descurce cu mai puțin. „N-a fost niciodată lacomă, n-a cerut bunătăți” – așa o lăudase Rosaleen O’Donnell pe fiica ei. Probabil că Anna a fost lăudată ori de câte ori spunea că s-a săturat. A câștigat un zâmbet pentru fiecare firimitură pe care i-a cedat-o fratelui ei sau servitoarei.
Dar acest lucru nu explica nici pe departe de ce toți ceilalți copii din Irlanda mâncau, iar Anna nu.
Lib se gândi că la mijloc trebuia să fie mama. Asemenea lăudărosului din vechiul basm, care-și etala fata în față lumii ca pe o suveică de aur. Oare Rosaleen O’Donnell observase talentul pentru abstinență al celui mai mic copil al ei și născocise o modalitate de a-l transforma în bani, faimă și glorie?
Lib stătea întinsă absolut nemișcată, cu ochii închiși, însă lumina o furnica pe sub pleoape. Faptul că ești obosit nu înseamnă că ești în stare să dormi, la fel cum nevoia de a mânca nu e același lucru cu pofta de mâncare. Ceea ce o aduse înapoi cu gândul la Anna, așa cum se întâmpla de fiecare dată.
•
Pe când ultimele raze de lumină ale serii se scurgeau încet-încet de pe strada satului, Lib o luă la dreapta pe uliță. Deasupra cimitirului se ridica o lună în creștere, ca de ceară. Se gândi la băiatul soților O’Donnell în coșciugul lui. Nouă luni; a putrezit, dar încă n-a devenit un schelet. Oare ai lui erau pantalonii aceia maronii pe care-i purta sperietoarea?
Biletul pe care Lib îl scrisese pentru a fi atârnat de ușa bordeiului era brăzdat de ploaie.
Sora Michael aștepta în dormitor.
— Doarme buștean, șopti ea.
VP - 114
La prânz avuseseră doar un moment în care Lib putu să-i raporteze ce se întâmplase în schimbul ei. Era unul dintre rarele momente în care puteau vorbi între patru ochi.
— Soră Michael…, începu Lib, dar realiză că nu putea să aducă în discuție speculațiile ei privind hrănirea în somn, pentru că măicuța s-ar închide din nou în ea ca o cutie.
Nu, ar face bine să se limiteze la terenul comun al preocupărilor lor în ceea ce o privește pe fata aceasta care dormea în patul îngust.
— Știai că fratele copilei e mort?
— Dumnezeu să-l odihnească, spuse măicuța dând din cap și făcându-și semnul crucii.
De ce lui Lib nu-i spusese nimeni? Sau, mai bine zis, cum reușea ea să
înțeleagă mereu lucrurile de-a-ndoaselea?
— Anna pare să se macine din pricina lui, spuse ea.
— Firește.
— Nu, vreau să spun – în mod excesiv.
Ezită. Poate că femeia asta era plină de superstiții, vedea îngeri dansând deasupra fiecărei mlaștini, însă nu mai era nimeni care să fi stat atât de aproape de fată și cu care Lib să poată vorbi.
— Cred că e ceva în neregulă cu mintea Annei, șopti ea dintr-o suflare.
Albul ochilor surorii Michael reflectară lumina lămpii.
— Nu ni s-a cerut să-i cercetăm mintea.
